Cum se poate ca după 22 de ani oferta de candidaţi şi de partide să fie net mai proastă decât la începutul tranziţiei democratice?

Deşi acum abia începe perioada oficială de campanie, prea puţină lume mai ia în se­rios această cursă electorală, un câştigător detaşat fiind deja anunţat. Singura temă demnă de interes pare a fi ce se întâmplă „după“. Cred însă că ar fi o mare eroare să privim aceste alegeri ca fiind lipsite de interes. Din contra, poate că impasul în care ne aruncă acest an 2012, din iarnă până în iar­nă, prilejuieşte un moment al adevărului de care aveam nevoie. Un adevăr care es­te de găsit în mod para­do­xal undeva, în minciuna politicii ro­mâ­neşti.

Nu voi lua aici un exemplu din practica pu­terii USL, în ultimele luni acestea curg precum ploile de meteoriţi, numai „at­mos­fera“ creată de diverse instituţii, mai ales europene, făcând să nu ne cadă toţi în cap. Mă voi referi la cei care în această vară ar fi putut să-şi găsească un nou sens datorită abuzurilor adversarilor politici. Săp­tămâna trecută a fost un test pentru eu­ropenismul PDL, picat prin atitudinea acestui partid, în frunte cu Vasile Blaga, faţă de preşedintele Parlamentului Eu­ro­pean, social-democratul german Martin Schulz, aflat în vizită oficială în România. PDL şi ARD nu puteau găsi adversar mai prost. Toată lumea îşi aduce aminte de im­portanţa intervenţiei acestuia împotriva abuzurilor instituţionale ale USL. Prezenţa sa înaintea campaniei electorale urmărea mai multe obiective, dar cel care trebuia pus în valoare era acela al interesului unei instituţii fundamentale a UE faţă de de­mocraţia din România. Restul era anec­dotic, de altfel a şi fost tratat ca atare de preşedintele Băsescu, care prin modul cum l-a primit pe Martin Schulz parcă a vrut să se delimiteze de comportamentul fostului său partid aflat în nefericita epocă Blaga. O epocă în care blatul este