O bună poartă de acces către poezia lui Marius Robescu este antologia pu­bli­ca­­tă în 1996, la Vitruviu, într-o colecţie

în­­grijită de un editor expert şi empatic: re­gretatul Mircea Ciobanu. Din apari­ţii­le anterioare se conturează, destul de lim­pede, un program editorial relativ eli­tist (cuvânt ce îngrozeşte azi). De la Ştefan Aug. Doinaş la Nicolae Pre­lip­cea­nu şi de la Ileana Mălăncioiu la Virgil Ma­zilescu, sunt nume de autori impor­tanţi şi care „cad“ în afara generaţiilor poetice în succesiune. Nu alta este si­tua­ţia lui Marius Robescu, văzută şi din­spre nucleul tare al „şaizecismului“ ab­stract şi metafizic ori al „optzecismului“ tranzitiv şi ironic, şi prin prisma acestor Poezii meditative, reflexive, atemporale.

Nefiind un mare poet, Robescu nu are imaginarul şi limbajul care să impună orice atentului cititor, inclusiv erme­tis­mul unor structuri şi opacitatea vizio­na­ră. Poezia lui este de o transparentă meticulozitate: cu un mod serios şi apli­cat de a construi textul, conturând şi su­pra­conturând desenul fiecărei strofe. Se văd în ele lecturile, influenţele şi filia­ţii­le, precum şi efortul autorului de a „co­mu­ta“, la un moment dat, tipul de poe­ti­ci­tate ilustrat corect şi caligrafic. Marius Robescu îmi pare un remarcabil poet de a doua instanţă, cu o cultură superioară na­turii lirice şi filtrând, exigent, achi­zi­ţiile modernismului postbelic. Antologia, având şi girul lui Mircea Ciobanu (care a fost lector la mai multe dintre volu­me­le antume ale lui Robescu), desfăşoară un peisaj cvasicomplet, traversat prin stările interioare ale unui personaj mas­cu­lin. Însă nici în cele mai dramatice sec­venţe, intensitatea poeziei nu creşte. Cen­zura intelectuală a autorului con­strân­ge materia percepţiei sale poetice, dintr-un unghi al sobrietăţii şi distinc­ţiei, făcând diferenţa între ceea ce se cu­vi­ne şi ce nu. Cu acuita