A devenit oficial, România nu îşi mai pune problema aderării la euro în 2015, iar orizontul nou despre care se vorbeşte ar fi în cel mai bun caz 2019.
Sigur, deşi este prezentată ca o decizie locală, se pune întrebarea cât ar mai fi dorit ţările din zona euro să integreze monetar o economie periferică, după ce UE a început să crape de la margini: Grecia, Irlanda, Portugalia.
Au existat voci care au spus mai demult că este o iluzie aderarea în 2015, dar acum nu mai contează. Contează ce consecinţe va avea asupra economiei acest anunţ şi ce decizii sunt necesare în noua perspectivă. Cea mai simplă întrebare este, dacă tot a fost anunţat faptul că ţinta euro este amânată după 2015, cine îşi asumă de-euroizarea economiei?
Ziarul Financiar a scris deseori despre practica vânzătorilor de maşini, a furnizorilor de servicii de telefonie mobilă sau a companiilor aeriene de a prezenta preţurile în monedă străină.
Doar în România, spre deosebire de alte ţări din regiune, se vând produse şi servicii în euro, cu facturarea la cursul zilei. Această practică dovedeşte nu numai neîncredere în moneda locală, dar şi creează practic neîncredere în economia locală.
Legarea unei economii fără finanţare asigurată din străinătate de o monedă străină aduce mai multe daune decât beneficii. Orice fluctuaţie a cursului are consecinţe imediate asupra consumului intern, chiar dacă marfa provine în primul rând din producţie locală.
Dar cea mai defavorabilă expunere este cea legată de creditele în euro. Din păcate, în ani de criză dependenţa de creditele în euro a crescut în loc să scadă.
Din valoarea totală a soldului de 232 de miliarde lei credite în lei şi valută (în echivalent) acordate de bănci la sfârşitul lunii septembrie 2012, creditele în lei reprezentau numai 36%, faţă de o pondere de 42% în decembrie 2008. Mai prost este că tocmai populaţia, care