Vă imaginați cum ar arăta Aradul, plat, banal și fără personalitate? Desigur, vă dau dreptate, tare rău, și eu sunt de aceiași părere. Bunăoară Palatul Herman fără ornamente, intersecția Podgoria, fără placa pe care scrie : „Aici , începând din 1913 a fost Gara Arad a trenului electric Arad-Podgoria, dărâmată în cinstea unei vizite a Dictatorului…”, ori fără edificiul în care s-au fabricat automobilele Marta, ori fără plăcuța care amintește de Fabrica Honig de clopote, ori fără placa care amintește că aici a fost Fabrica de Gaz Sărac, ori că la intersecția Bulevardului și strada Crișan, fără placa comemorativă: „Aici a fost marele Magazin Cornel Burza”. Și ar mai fi ele atâtea de amintit, fără de care Aradul n-ar mai fi Arad. Amintiri ce ne obligă pe noi, urmași celor ce au zidit acest oraș, să le păstrăm legendele.
Bunăoară, de felinarele de la Teatru, cele patru și cele două din curtea Palatului Cenad, ne amintesc de perioada când, în rând cu marile orașe, și Aradul nostru a fost iluminat cu gaz. Cele de la Teatru în perfectă stare, cele de la Palatul Cenad, puțin neglijate. Acum ascultați o poveste: Undeva pe strada Laios Szantay era poarta din dos a celei de a doua primării arădene, pe unde ieșeau polițiști, în fapt de seară, cu sculele de aprins felinarele cu gaz. De asemenea, în spatele fostei Întreprinderi TEBA, „pe trecătoare” mai există urmele clădirilor ce au aparținut de Fabrica Arădeană de Gaz Sărac. Adică gaz sărac, înseamnă gazul rezultat de la o ardere cu oxigen redus a cărbunelui ori a lemnului, rezultând oxid de carbon, care prin ardere în felinar se transformă în bioxid de carbon. Cu ce poveste grozavă ar putea să țină atenția mereu trează, un ghid unui grup de vizitatori din, spre exemplu Ungaria, America. Eu parcă-i văd cu scărița pe umăr, cu bățul cu feștilă cu care aprindea gazul la fiecare colț de stradă.
Dar, cele două
