PROBLEME În a doua jumătate a anilor '60, doar demnitarii auzeau scârţâitul economiei centralizate şi etatizate. Ei ştiau şi că ţara va intra în criză energetică din 1970

Din stenogramele şedinţelor nucleului de decizie reiese că, de la început, Nicolae Ceauşescu a fost mai mult decât un ambiţios. Realitatea nu s-a îmblânzit însă după voia lui, deşi căutase prin diverse mijloace să-şi atingă ţintele.

Creşteri spectaculoase în industrie

Întruniţi bilunar, de regulă, în şedinţă, membrii Comitetului Executiv al CC al PCR abordează „probleme" multe şi diverse. Căci „partidul e-n toate", cum spune şi-o poezie predată în şcoala primară. Prima şedinţă din februarie 1966, spre exemplu, debutează obişnuit, cu situaţia sarcinilor de plan şi de export pe luna precedentă. Bilanţul lor, necosmetizat încă, merită atenţie.

În prima lună a anului 1966, producţia industrială înregistrase o creştere de 9,5% comparativ cu aceeaşi lună a anului precedent. În paranteză fie spus, creşteri precum acestea şi programul modernizării prin tehnologie vestică şi americană atrăgeau atenţia experţilor economiei mondiale.

Aşa se face că, în 1966, Alexandru Bârlădeanu a răspuns invitaţiei de a conferenţia, pe această temă, la Academia Franceză. Răspunzând întrebărilor unor personalităţi precum Raymond Aron şi Alfred Sauvy, demnitarul a mărturisit căutările de „arcuri noi" pentru economia românească. Vulnerabilă mai ales la capitolul mecanismelor de „cointeresare materială" a salariaţilor şi ţăranilor cooperatori.

Birocraţie şi criză energetică

Scârţâitul roţilor economiei româneşti e auzit la această oră doar de coordonatorii ei. Ca benigne „nerealizări" tratează şi ei, deocamdată, indicatorii productivităţii muncii. Căci sporul din ianuarie 1966 faţă de ianuarie 1965 se baza pe creşterea cu 15.800 de angajaţi a numărului de salariaţi din economia naţională.