În aşteptarea pornirii spre Dacia, cronicarul Cassius Dio se sprijină de piatra laterală a porţii dinspre est. Vânzoleală de trupe, aranjare în ordine de marş, comandanţi de legiuni, cohorte pretoriene, trupe auxiliare din armata regulată. Să tot fi strâns Traian vreo 100.000 de ostaşi. În ce-l priveşte pe C.D., nu are altceva de făcut decât să îl aştepte pe imperator la a cărei suită trebuie să se alăture.
Simţea un amestec de neastâmpăr, tipic începerii unei călătorii, cu imboldul de a petrece zăbava cu noimă. Zări nu departe, lângă calul pregătit de drum, un general care participase şi la campania din anul ‘87. Se apropie ţinându-şi strâns calul de dârlog şi, după un schimb protocolar de salve, Cassius Dio formulă un incipit legat aparent de vreme, dar de fapt mai mult o provocare la scurtă poveste:
– Generalissime Caius, crezi că în Dacia vremea la fel de însorită ca aici fi-va?
– Acolo şi când e soare pentru noi timp bun nu este. Vreme aspră, prea frig, prea cald, totul la ei e prea. Spre nişte locuri lipsite de moderaţie, cumpănă, chibzuială ne îndreptăm.
Cassius Dio, automat, puse în mintea lui aceste aprecieri pe seama înfrângerii grele suferite de romani în acea primă campanie în care însuşi conducătorul Fuscus căzuse răpus în ambuscada de la Tapae.
– Ce ştii despre acest Decebal împotriva căruia pornim noi acum?
Generalul, verificând cu gesturi automate încă o dată harnaşamentul:
– Îl cheamă de fapt Diurpaneus şi era, când l-am întâlnit prima oară, un tarabostes din Sud-Vestul Daciei. Om robust, cu privire cruntă, care dă comenzi scurte şi le execută deodată cu oamenii săi. O platoşă nevăzută îl înconjură şi nicio săgeată în el nu intră. De altminteri, auzitu-s-a până la Roma că un fel de semizeu este consideratu de ai lui şi numele de Decebal primit-a după ce acum 14 ani ne-a învins. D
