Alintat în fel şi chip, dar cel mai adesea cu hispano-românizatul „El Clasico de România”, meciul Steaua – Dinamo s-a dovedit profund ancorat în cuprinsul noţiunii de clasic, începând cu jocul în sine care n-a adus nimic modern (privit ca antonim pentru „clasic”), ci a fost aşteptatul tăvălug al Stelei şi replica palidă, ca vai de ea, a unui Dinamo căruia nu-i lipseşte nimic în afară de conducere, antrenor şi, desigur, fotbalişti. Faptul că a condus totuşi cu 1-0 se explică tot prin racordarea la „clasic”, de data asta a Stelei: o greşeală clasică în atac, urmată de o intercepţie şi o lansare în adâncime, o intevenţie tembelă clasică a unui fundaş, iar apoi clasica ieşire de-a droanga la marginea propriului careu a unui Tătăruşanu care în afară de uluitoarele-i reflexe de pe linia porţii nu mai are absolut nimic care să justifice faptul că în fişa postului său scrie „portar”. Au venit, în cel mai clasic stil românesc, acuzaţiile „părţii vătămate” la adresa arbitrului belgian care cică ar fi păgubit-o de vreo 2 penalty-uri. Numai că şi ceilalţi au fost la rândul lor fără două, dacă nu chiar trei. Clasică a fost şi replica lui M.M. la interviul de după: „Revendică Dinamo două penalty-uri!?Păi ce, au ajuns de două ori în careu?”. Ar mai trebui amintite, pentru ca tabloul evenimentului să fie complet, şi mardelile din stradă petrecute înainte de declanşarea bătăliei cu mingea, de pe gazon. Au fost şi ele de un clasicism perfect, incluzând tot setul de evenimente, de la aruncat cu bolovani şi lovit cu bâte, până la spart vitrine şi deteriorat autoturisme. Un singur element din tot desfăşurătorul a făcut notă discordantă, perturbând cumva tabloul clasic: numitul Dario Bonetti care i-a refuzat accesul în teren lui Danciu-gol şi posibila sa eternizare în clasicism, domnia sa ratând astfel şansa de a înscrie cel de-al 3.829-lea gol în cele 4.371 de „El Clasico de România