„A omorât-o pentru a o salva, e un caz limită de filantropie.“ Pascal Bruckner

Cazul celebru al morţii tinerei Irina Cor­nici a fost un exemplu elocvent pen­tru caracterul complex şi „franjurat“ al rea­lităţii. Autorităţile medicale şi spi­ri­tua­le s-au întâlnit într-o situaţie fără pre­cedent, încercând să salveze o fiinţă care fusese deja condamnată de familie şi de societate. Alunecând ca pe un to­bo­gan între dimensiuni diferite ale exis­ten­ţei umane, consecinţele intenţiei salu­ta­re au deturnat orice presupunere antici­pa­toare. Crescută la orfelinat, într-un me­diu tarat şi promiscuu din toate punc­tele de vedere, trecută prin experienţe maculante şi prin sejururi de muncă în Germania, Irina Cornici avea deja un des­tin ca o nebuloasă cu potenţial ex­plo­ziv. Ceea ce s-a întâmplat n-a făcut de­cât să-i aducă extincţia şi să-i scrie epi­ta­ful.

În iunie 2005, după cum se ştie, în­­cer­când să potolească prin metode duhov­ni­ceşti crizele violente ale Irinei, după ce o internaseră fără prea mare folos în sec­ţia de psihiatrie a spitalului judeţean din Vaslui, ieromonahul Daniel Coro­gea­nu şi patru măicuţe de la schitul Tanacu au recurs la o soluţie riscantă. Au legat-o pe fata de 23 de ani cu funii şi lanţuri pe o targă improvizată în formă de cru­ce, i-au pus un căluş din prosop în gură şi i-au citit rugăciuni de dezlegare. Imo­bi­lizată vreme de trei zile, plimbată ici-colo, prin mănăstire, printre molitve, spe­ranţe şi aparente reveniri, fata e dusă în agonie cu o ambulanţă la spital, unde se constată un deces de 24 de ore. I se administrase, de către medicul am­bu­lanţier, şi o doză forte de adrenalină. Apogeul l-a constituit, pe de o parte, con­dam­narea la închisoare, în 2008, a celor patru măicuţe (excluse din monahism) şi a preotului călugăr (caterisit imediat de ierarhi), iar pe de alta, furibundele cam­pa­nii de presă şi discuţii despre