Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Au ieșit „Avioanele“! Ies grăbit din Universitate să văd minunea. În fața Teatrului Național, un TAB face manevre. Prin chepeng se ițește un subofițer. Îl întreb prostește: O să trageți? Nu-mi răspunde, dar în ochi îi apar brusc lacrimi și coboară precipitat în turelă. Cu coada ochiului văd coloana de manifestanți care urcă dinspre Calea București și defilează pe A.I. Cuza, chiar prin fața Universității. În cap îmi bubuie împușcăturile pe care le-am auzit ieri-seară la Europa Liberă, înregistrate în Timișoara. Coloana se apropie de noi, când colegul meu exclamă: „- Bă, în primul rând sunt inginerii de la «Avioane» și de la CÎZ!“. Îi cunoaște pentru că a lucrat acolo. Cuvântul „inginer“ parcă e magic și mă determină să pășesc instinctiv de pe trotuar în coloană. Acum sunt și eu în mulțime și urlu: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!“. Chiar nu mi-e frică și simt adrenalina în vene. TAB-urile și militarii s-au retras în piața din fața primăriei. Ne oprim. Privesc la cordonul de militari care își țin pistoalele mitralieră îndreptate către noi. Îmi fac singur curaj, pentru că pe fețele lor se citește o frică mai mare decât a noastră. Culmea e că nu mi-e teamă de gloanțe, deși subconștientul marcat de ce auzisem la radio îmi spune că e foarte posibil să tragă. Singurul lucru care mă îngrijorează este tunul de apă al mașinii de pompieri. Îi spun lui Mitică: „- M-am dat dracu’ dacă mă udă ăștia, că, până ajung acasă să mă schimb, sigur răcesc la plămâni…“.

Părea atât de simplu în acel decembrie. Scăpăm de Tiran și totul va fi minunat. Suntem, vorba lui Dumas, după douăzeci de ani și noi încă bâjbâim prin labirint. Suntem un popor de critici excelenți, arătând cu degetul spre ce nu merge, dar incapabili să cădem de acord asupra unui răspuns coerent la întrebarea capitală, cum ieșim?

Ar fi o mare prostie să ne închipuim că o s