Noţiunea de “mega-fraudă bancară” şi suma de aproape 30 milioane de euro delapidaţi vehiculate de procurorii DIICOT sunt cel mai elocvent model de promovare intensivă a activităţii Parchetului – una dintre caracteristicile principale ale “regimului” Kovesi-Morar. Dacă în perioada cât cei doi au fost în capul Ministerului Public va rămâne în istorie prin ceva, acest ceva este abilitatea de a “vinde” produsele în ambalaje strălucitoare şi de a “sponsoriza” mass-media prin scurgeri discrete de informaţii din dosare, înainte ca acestea să ajungă pe masa judecătorilor. Principalul instrument la care apelează parchetul în lupta sa cu corupţia şi fraudatorii este reprezentat de interceptările telefonice. Acestea – fie că au sau nu vreun rol în dovedirea vinovaţilor – sunt utilizate intensiv şi fac deliciul cititorilor care au sentimentul că astfel privesc pe gaura cheii în budoarele învinuiţilor. “Reclama e sufletul comerţului” – spune un vechi proverb şi probabil că el poate fi adaptat în cazul parchetului în formula “Stenograma e sufletul rechizitoriului”.

Am citit şi eu, ca atâţia alţii, transcrierile convorbirilor între Aurel Şaramet şi Dragoş Diaconescu şi, în afara stilului colocvial pe care-l adoptă vechi cunoştinţe la reluarea contactelor, n-am identificat nimic care să poată fi de folos judecătorilor pentru a aprecia o eventuală vinovăţie. Am aflat şi eu, ca toată lumea, că a explodat bomba “mega fraudei bancare”. I-am văzut pe domnii Cercel şi Şaramet aduşi cu duba la Parchet şi poziţionaţi ca şi “capi” ai unei imense scheme de fraudare! Dar i-am văzut pe amândoi puşi în libertate de judecători, din motive de lipsă de dovezi concrete şi nu de supoziţii. Am aflat mai apoi, că, de fapt, marea fraudă era de fapt o excrocherie banală, care includea feluriţi interlopi ce făceau ceea ce fac mai toţi interlopii: falsificau documente ca să ia credite pe care să nu l