Poezia lui Aurel Pantea este ritmată, cum spune Al. Cistelecan, de „transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente şi implacabile“. Transmisiunile în direct despre arta/privilegiul de a trăi sau despre arta/privilegiul de a muri sunt alcătuiri de cuvinte potrivite, construcţii ezitante, tatonând viziuni care să integreze haosul şi incertitudinea. Să spui că poezia este „despre ceva“ nu înseamnă să-i pui în pericol condiţia. Orice enunţ are un mesaj, oricât de ambiguu, de deschis. Cuvântul se rosteşte pentru a numi. Simplu. Chiar dacă numeşte imposibilitatea numirii. Oricât de complicată e numirea, de fin valorată imagistic şi fantasmatic, ea nu exclude răspunsul la întrebarea de şcoală primară: „despre ce e vorba în propoziţie/vers?“. Detaliata analiză stilistică, scrutarea poieticii nu anulează „adevărul“ vitraliat şi provizoriu pe care îl tentează orice poezie, fără a fi gata vreodată „ca o fotografie“ (cum zicea Eminescu), căci e, înainte de toate, un „accident curios în curgerea obişnuită a cuvintelor“ (Paul Valéry). Dosarul „accidentului“ acceptă lecturi şi instrumentări diverse, pe paliere complementare şi nelitigioase.
Aşadar, tema obsesivă a poeziei lui Aurel Pantea e moartea, „partea întunecată“. După schema tipurilor de lectură a morţii pe care o propuneam în Moartea la purtător (vezi Despre moarte, numai de bine, în România literară nr. 33/2012), Aurel Pantea se situează într-o bulversantă răscruce: ar putea intra în categoria moartea degustată, dar într-o subclasă a angoasei întreţinute ca potenţator al poemului, căci „privilegiul de a fi disperat“ nu mai e neapărat un privilegiu. Dacă la Bacovia şi Cioran moartea e secretată extravital, ca dublu al vieţii, anume pentru a fi contemplată insistent, monoton, monocord, la Aurel Pantea ea îşi pierde autonomi
