Nu vă mint cu nimic. Chiar am nevoie de o inimă pentru transplant, pentru că nu se mai poate trăi cu inimile pe care ni le tot bagă pe gât diverşi candidaţi. Şi am să vă explic şi de ce. În urmă cu mulţi ani, un Traian Băsescu cu mai mult păr şi mai puţine inhibiţii se lua în piept cu sistemul care-l hrănise pe el însuşi la piept, după propria-i mărturisire, vrând să-l schimbe din temelii. Pe atunci, sloganul lui şi al celor care se aliniaseră în spatele lui era „Arde-i pe corupţi”. Acum, din sintagma asta picantă n-a mai rămas decât un ARD discret, întrucât bună parte dintre corupţi au ajuns să se ascundă tot în spatele preşedintelui. După umila mea părere, ARD este un experiment monstruos, o simplă clonă a PDL, un fel de oaie Dolly care nu va supravieţui prea mult, tocmai fiindcă este o creaţie artificială.

Artizanii acestei construcţii au luat o mână de aici, un picior de colo, un ficat de dincolo, o vezică de unde s-a mai găsit şi, când s-ajungă şi la cojones, au văzut că n-au de unde să mai ia. Fiindcă singurul care avea cojones era Băsescu, iar el, fiind preşedinte, deci deasupra tuturor partidelor, nu putea să le împrumute nimănui. Artizanii au mascat însă deficienţa, luându-şi ca simbol o inimă, ca şi cum ar fi vrut să spună: „N-avem noi alte alea, da’ ia priviţi ce cord zdravăn ne-am tras”. La o privire mai atentă, vedem că inima asta cu care se laudă ei nu-i chiar aşa de zdravănă. E, mai curând, înecată în grăsimile baronilor locali, e plină de trigliceride şi colesterol, de câte zaharicale au băgat şi bagă granzii pedelişti în propria lor guriţă, ca să-i laude că-s curaţi şi cinstiţi.

O asemenea construcţie nu trebuia făcută – cel puţin nu înainte de alegeri – pentru că ea nu păcăleşte pe nimeni. Dacă ne uităm la cifre, vedem că PDL singur avea mai multe procente decât are ARD la comun, cu partidul lui Neamţu şi al lui Pavelescu şi al lui Un