Câteodată mă cuprinde o tristețe iremediabilă citind volumele lui Mircea Mihăieș. Nu mă pot mândri că am citit toate cărțile lui, dar și în cazul Metafizica detectivului Marlowe, și în cel al recentului Ce rămâne? am încercat același sentiment. Subtitlul e William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha, dar ar putea fi la fel de bine Mircea Mihăieș și misterele…, aici urmând numele unui ținut imaginar, deși nu mai puțin real ca cel al marelui american.

Orice monografie, excluzîndu-le, firește, pe cele care se vrea ”obiective” și mai științifice decât papa, este și o confesiune; cele ale lui Mihăieș despre Chandler și Faulkner sunt minunate introspecții în singurătatea, dezamăgirea, lehamitea unor scriitori inteligenți și alcoolici.

Mihăieș vede (și vede bine) alcoolismul ca un protest față de singurătatea teribilă care i-a măcinat pe cei doi, ca o luptă împotriva unei lumi care se devalorizează pe zi ce trece, a oamenilor cruzi, duri, mărginiți, care vor să iubească, dar nu au cu ce, care au pierdut ceva esențial și cei mai mulți nici nu mai caută nimic, sau dacă caută, nu găsesc numai moartea lor.

Ce rămâne? Zborul și predestinarea, Blestemul și periferia, Neantul și melancolia, Inițierea și balansul, Drumul și cenușa, Visul și nebunia, răspunde Mihăieș, adică aproape exclusiv lucruri triste sau ireale. Destinul oamenilor din sudul lui Faulkner (eseistul nu cade în capcana tabuizării referențialului) nu e fericit nici dacă visează, nici dacă pornesc la drum – oricum, capitolul respectiv analizează As I Lay Dying, o capodoperă care povestește drumul pe care e condusă Addie Bundren ”de numeroasa ei familie spre locul de înmormântare”. (404.) Singurul membru normal al familiei Compson din The Sound and the Fury, Jason, e zgârcit, mârșav și nesimțit – ar fi mai bine dacă n-ar fi normal nici el.

În concluzie, normalitatea e mai relativă ch