Ne aflăm în întâmpinarea alegerilor parlamentare, motiv pentru care activitatea partidelor se intensifică în mod firesc. Dar tocmai în această perioadă interesul pentru conjugarea politicii pe plan intern şi a celei externe capătă importanţă deosebită, în contextul discuţiei generale despre viitorul “federal” al Europei.

Este limpede pentru orice cercetător social şi guvern că o împletire fără precedent are loc în lume între politica internă a fiecărei ţări suverane şi politica sa externă, că progresul în ţările postcomuniste este condiţionat de mediul extern şi fluctuaţiile de pe piaţa mondială. Ori, tocmai în această perioadă, liderii politici europeni flutură vehement ideea făuririi grabnice a Federaţiei Statelor Unite ale Europei. O federaţie care să şteargă hotarele naţionale pe plan economic, financiar ş politic – spun lideri de seamă, care găsesc ecouri şi în ţara noastră, inclusiv în rândul celor ce şi-au anunţat candidatura în alegeri.

Ce perspective are Federaţia vizată cu atâta înverşunare?

Perspectiva să stăvilească degradarea euro, a economiei şi situaţiei economice din ţările membre ale UE? Dar, o perspectivă care se bănuieşte, doar! Se vede că printr-o asemenea uniune – Federaţie – se va obţine un loc demn al blocului UE în competiţia mondială, cu SUA şi cu China! Zău, aşa îşi poate imagina cineva că Franţa, de pildă, va renunţa la binecunoscuta linie politică de suveranitate naţională?

Şi apoi, concret, ce consecinţe va avea unirea Federală a unui grup de ţări şi aşa inegale din pornire în ceea ce priveşte economia şi dezvoltarea socială generală? Pentru că şi în UE există ţări cu mare putere (Germania, Franţa, Italia, Anglia) şi ţări cu dezvoltare mai modestă, care nu pot fi integrate în circuitul economico-financiar european decât cu preţul de a le da perspectiva unui viitor care să le chinuie în stare codaşe, mai