Traian Ungureanu şi-a descoperit talente de comper-prezentator şi nu pierde nici o ocazie de a se da în stambă. Deşi nimic nu-l ajută – nici fizicul, nici faţa, nici vederile – insistă să se erijeze în maestru de ceremonii al partidului din care face parte, lansând cele mai gogonate aserţiuni fără să roşească vreo clipă.

Mi-l amintesc pe TRU cel din tinereţe, autor al unor spumoase cronici sportive pe care le citeam cu nesaţ pentru spiritul lor viu şi pentru subtilele trimiteri la realitatea momentului.

L-am citit până când s-a însurat şi a dispărut pe undeva prin Suedia, dând cu tifla regimului. Fusese, cu siguranţă, un opozant critic, dar de bun simţ.

Noul TRU s-a transformat radical, devenind un fanatic partizan al partidului care, e drept, i-a dat tot ce putea să-i dea: o slujbă extrem de comodă şi bine plătită la Bruxelles, ca europarlamentar, o funcţie în partid şi statut de comunicator al ideilor pedeliste. Spre deosebire de cel de acum vreo 25 de ani, TRU cel de astăzi îmi apare în pielea unuia dintre cei pe care atunci îi dispreţuia şi îi ironiza (mai mult nefiindu-i permis). Rebelul de atunci s-a transformat în baronul intelectual de astăzi, care înalţă osanale fără nici o jenă unor personaje despre care ştie prea bine câte parale fac. Desigur, există nişte norme de convieţuire partinică, ce nu admit fluieratul în biserica proprie, dar de aici până la adjectivele pompoase cu care i-a gratulat pe liderii ARD la festivitatea de la Opera Română, e o distanţă pe care el a parcurs-o fără nici un efort. Dealtfel, vor rămâne antologice prestaţiile sale din campania electorală a lui Băsescu şi proclamaţiile venturianiste de la fereastra sediului de campanie al suspendatului, ca mostre reprezentative ale modului în care un intelectual, altfel stimabil, se poate compromite şi nu de dragul unei idei, ci din ataşament (oare dezinteresat?) faţă de niş