Scriu aceste rînduri ca semn de apreciere pentru un tînăr om politic pe care îl cunosc şi care, în mod cu totul neaşteptat, zilele trecute a rupt cîteva minute din timpul său preţios pentru a fi prezent la o lansare de carte a unui poet, coleg al său de generaţie. L-am studiat, fără să ştie, cu atenţie. M-au bucurat emoţiile pe care i le-am citit în voce şi mi-am adus aminte că la aceiaşi ani intram şi eu în politică. Mi s-a părut atunci, şi cred şi acum, că pariul schimbării din 1996 era extrem de mare şi nu mai puteam sta pe gînduri...

În timp ce vorbea tînărul despre care am amintit, mi-am dat seama că nu ar trebui să fiu surprins de căldura sa din voce şi gesturi, că particip pînă la urmă la un eveniment normal şi că, la rîndul meu, gîndindu-mă altundeva, nu sînt decît o victimă a corului general de înjurături la adresa omului politic român. În ceaţa şi confuzia care ne sînt turnate zilnic în capete, mă pierdusem pînă şi eu, care mă credeam imun la aşa ceva.

Mai cunosc asemenea oameni în politică şi în afara sa. Specia aceea – pe care unii o consideră rară – a idealiştilor, neindiferenţi la ce se întîmplă în jurul lor şi care cred într-un destin democratic şi prosper pentru România. În măsura în care sînt şi lucizi, aceşti oameni preţuiesc fiecare cît „greutatea sa în aur“. Există asemenea oameni, şi noroiul zilnic revărsat de peste tot în cantităţi uriaşe îi atinge, în mod nemeritat, şi pe ei. Sîntem nedrepţi cînd îi judecăm pe toţi la comun, fără discernămînt.

Aş începe să-l apăr pe omul politic prin a spune că eu cred că percepţia noastră despre puterile sale de a ne influenţa viaţa cotidiană este eronată. Trăim într-o lume liberă, complexă şi interdependentă, guvernată la propriu din ce în ce mai mult de instituţii şi structuri regionale sau internaţionale. Ceea ce altădată era la îndemîna unui decident naţional acum nu îi mai aparţine de