În numai câteva zile, pelerinajul credincioşilor adoratori ai moaştelor a înregistrat câteva recorduri: peste o sută de mii de persoane, zeci de ore petrecute de fiecare om la coadă, cozi întinse pe o lungime de trei kilometri. Câtorva, foarte puţini la număr, li s-a făcut rău de oboseală. Celor mai mulţi, pelerinajul le-a făcut bine. Apăreau pe ecran tonici, zâmbitori sau măcar relaxaţi, indiferent dacă veneau din Bucureşti, de lângă Bucureşti, de la Timişoara sau de la Iaşi. Vârste dintre cele mai diferite, dar mai ales ale maturităţii şi senectuţii; majoritatea pelerinilor – femei. Scopul tuturor: să ajungă lângă sfintele racle, să le atingă. Din scurtele dar numeroasele interviuri luate de reporteri miraţi se putea înţelege: contactul direct cu moaştele şi rugăciunile personale le întăreau credinţa în miraculoase îmbunătăţiri sau consolidări ale stării de sănătate, ale relaţiilor interumane, ale condiţiilor de trai, ale propriei deveniri, pentru binele personal, al celor dragi, al semenilor şi pentru binele planetei. Vizibilă şi generală este dorinţa de vindecare, de alinare, de ameliorare sau de prevenţie – luate la un loc, dat fiind parcursul religios, le-am numit tămăduire. Agentul tămăduitor este un sfânt. Un sfânt iubit fără rezerve. Rămăşiţele pământeşti ale sfântului sau ale sfintei servesc unui contact fizic direct de care pământenii în viaţă au, iată, o arzătoare nevoie. Cât de mult contează atingerea fizică, pentru un om, pentru un pacient? Pentru cineva care se consideră probabil prea slab pentru a răzbi singur prin vicisitudini şi are nevoie concomitent de un miracol şi de un sprijin „palpabil“? Fenomenul e, oare, unul complet străin de ceea Publicitate ce se înţelege prin „arta medicală“? Ca de obicei, trecutul ne ajută să răspundem la întrebări: Asclepios, fiul lui Apollo, a învăţat de la centaurul Hiron să folosească plantele medicin