Pe la 1500, statele din vestul Europei lăsau în urmă, fără prea mari regrete, Evul Mediu şi păşeau în epoca modernă.
La noi, însă, regimul feudal a ieşit din scenă abia trei secole mai târziu, în 1821, odată cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Au urmat o sută şi ceva de ani de încercări de a reduce imensa distanţă ce ne separa de Occident. Perioadă presărată cu lovituri de stat, asasinate politice, scandaluri de corupţie ori revolte sociale. Unii ar spune că, totuşi, eram pe drumul cel bun: în 1938, de pildă, produsul intern brut pe cap de locuitor era mai mare decât al Spaniei şi Iugoslaviei, aproximativ egal cu al Portugaliei şi Poloniei şi echivala cu două treimi din cel al Italiei. Au venit însă războiul şi două dictaturi succesive, iar distanţa faţă de statele dezvoltate a crescut din nou – în 1989, România şi Bulgaria se luptau din greu pentru penultimul loc în rândul economiilor europene (ultima poziţie fiind ocupată fără drept de apel de Albania). Două decenii mai târziu, totul pare să se fi schimbat: avem un PIB per capita de trei ori mai mare decât în ultimul an al regimului comunist şi, mai important decât atât, suntem membri cu drepturi depline în două din cele mai selecte cluburi internaţionale: NATO şi UE. Sau, de fapt, nimic nu s-a schimbat, depinde cum o iei: am intrat în Uniunea Europeană într-un context extrem de favorabil, dar suntem acolo pe penultimul loc la mai toate capitolele, reuşind să-i surclasăm doar pe bulgari. Iar faptul că sunt în vecinătate state care o duc mai rău decât noi (fie că vorbim de Moldova, Albania, Ucraina, Serbia, Belarus ori Macedonia) se datorează mai degrabă destrămării URSS şi Iugoslaviei decât propriilor noastre progrese.
Pe scurt, am fost şi suntem săraci şi, cel mai probabil, n-o să-i prindema niciodată cu adevărat din urmă pe occidentali. Oricum, nu în timpul vieţii noastre. Aşa că lua
