Avem nevoie de cel puţin 20 de ani, dacă nu cumva de 30 de ani, pentru a adera la moneda euro fără ca ulterior să ne lovim de probleme similare cu cele ale Greciei, ţară care a aderat la moneda unică în absenţa unei convergenţe reale.
Dacă îndeplinirea celor şase criterii de aderare la spaţiul monedei unice poate dura câţiva ani, obţinerea unei performanţe economice reale, în măsură să asigure o coexistenţă fără emoţii în acest spaţiu, va necesita o perioadă mult mai lungă, au opinat ieri mai mulţi economişti prezenţi la un seminar organizat de banca centrală.
Ionuţ Dumitru, economist-şef al Raiffeisen Bank şi, totodată, şef al Consiliului Fiscal - organism care acordă consultanţă Guvernului la elaborarea politicii fiscale, spune că dacă obţinerea convergenţei nominale (respectarea criteriilor de aderare) ar putea fi atinsă în câţiva ani, atingerea unei convergenţe reale este mult mai dificilă. „Din perspectiva convergenţei reale, probabil că ne trebuie mult timp, şi discutăm de 20-30 de ani, ca să putem fi pregătiţi pe deplin, dar nici o ţară nu a fost pregătită pe deplin atunci când a aderat la zona euro şi, în final, trebuie făcut un compromis între cei doi factori, nevoia de convergenţă reală şi menţinerea unui catalizator, pentru a putea implementa reformele structurale necesare în economie", a spus Dumitru.
Riscurile unui „euro cu orice preţ"
O dată ce un stat nu mai deţine moneda sa proprie, apar şi riscurile în caz de criză. Până acum, menţinerea monedei naţionale a ajutat competitivitatea exporturilor României şi a condus la un cost mai scăzut al vieţii, care a atras forţă de muncă bine calificată din statele euro aflate în dificultate. Avantajele oferite de menţinerea propriilor monede sunt scoase în evidenţă de situaţiile dificile din ţări ca Grecia şi Spania, unde autorităţile nu mai au la dispoziţie măsuri de politică monet
