Mă întreb sincer dacă Mitt Romney chiar a votat cu sine însuși… De ce? Păi, în sondaje, Obama a avut mai tot timpul un avantaj. Mai mare, mai mic, dar a fost tot timpul în față. Era clar, din punctul meu de vedere, că Obama va câștiga. Iar cum strategia de campanie a lui Mitt Romney se rezumă simplu prin „Candidatul nostru e de acord cu orice sunt de acord și focus-grupurile!”, nu mi s-ar fi părut fantezist un discurs în care Romney să-l susțină pe Obama. Ba chiar, la cum își schimbă opinia o dată la două fraze, Mitt cred că ar fi putut susține că Obama e un președinte nasol, dar și un președinte excelent, musulman, creștin și ateu, as în diplomație, dar varză la politica externă, toate în același timp!
Chiar dacă sondajele naționale arătau diferențe de maximum un punct între cei doi, Obama stătea foarte bine în statele indecise, iar statele de pe coastele de vest și de est cu foarte mulți electori sunt aproape prin tradiție state democrate, că doar la New York și în L. A. nu e cool să o arzi conservator. Astfel, cursa nu a fost nici pe departe atât de strânsă pe cât putea să fie sau cât voiau posturile de știri avide de audiență să ne facă să credem. Asta e, când n-ai un Vadim și-o Mărioara Zăvoranu, faci rating cu materialul clientului, iar dacă materialul clientului este plictisitor, las’ că-l facem noi să pară un thriller politic, deși vorbim despre o telenovelă prost scrisă cu Adela Popescu, al cărei final e predictibil.
Povestea lui Romney e al dracului de similară cu cea a lui John McCain, perdantul din 2008. Un republican cu vederi moderate, Mitt a fost un guvernator cât de cât decent al statului Massachusetts, chiar având inițiative transpartinice și, paradoxal, punând bazele ideii din spatele Obamacare. Odată ce a început să urmărească nominalizarea partidului său, dintr-odată s-a transformat într-un ultraconservator antiavort, antisăraci și,
