Au trecut peste nouă decenii de când vaccinul BCG a fost introdus în practica medicală. Într-un amplu articol, dl prof. dr. Ioan Paul Stoicescu conturează cadrul ştiinţific de înţelegere corectă a recomandărilor, eficienţei, efectelor secundare şi a tratamentului acestora – a avantajelor şi a dezvantajelor vaccinării.
Ideea de a scrie acest articol mi-a fost oferită de multitudinea de informaţii apărute în ultima vreme într-o serie de publicaţii din România, care mai de care mai contradictorii, referitoare la vaccinarea BCG, şi care, sunt convins, au provocat îngrijorări şi nedumeriri atât pentru populaţia generală, cât şi pentru cadrele medicale. Voi încerca să prezint, în cele ce urmează, câteva aspecte rezultate din evidenţele disponibile la ora actuală, dar şi din experienţa mea personală privind vaccinul BCG. Datele şi ideile pe care le conţine acest articol nu au scopul de a fi interpretate ca „dispoziţii“ sau „critici“ la politicile actuale privind vaccinarea BCG, ci au numai valoarea unor comentarii, care pot fi luate sau nu în considerare. Sper că voi reuşi să creez un cadru de înţelegere corectă a recomandărilor, eficienţei, efectelor secundare şi tratamentului acestora, aşa cum sunt ele apreciate pe plan mondial la ora actuală. Vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guérin) a fost introdus în practica medicală în anul 1921, după ce medicul bacteriolog francez Albert Calmette şi medicul veterinar Camille Guérin au reuşit, prin pasaje succesive pe medii de cultură sintetice, timp de 13 ani, să atenueze virulenţa unei tulpini de Mycobacterium bovis, în aşa fel încât acesta să-şi păstreze antigenicitatea, fără să provoace boala. La acea dată (şi nu numai), vaccinul BCG era apreciat ca metoda principală de prevenţie a tuberculozei. Iniţial preparat de Institutul Pasteur din Paris, vaccinul a fost preluat şi preparat şi de alte laboratoare. La o
