Să vorbeşti despre pustnici în mileniul trei e cel puţin ciudat. Cine ar mai crede că există oameni atât de însetaţi de credinţă , încât să se-ascundă prin sălbăticie, ca să fie singuri cu Dumnezeu? Dar ei există, în special în munţii Neamţului. Şi în munţii de lângă noi îşi duce viaţa de 20 de ani călugărul Onufrie. Un reportaj despre viaţa unuia dintre ultimii sihaştri ai României în emisiunea "Braşoveni pentru braşoveni" din acest weekend.
Am plecat să ne întâlnim cu călugărul Onufrie într-o zi frumoasă de la sfârşitul lui octombrie. Aflasem că în timpul nopţii ninsese, dar nu ne-am închipuit că sus, la, ne vom întâlni cu un început autentic de iarnă. Era soare, dar un ger înteţit de vânt cam muşca din feţele noastre. După ce am urcat cu telecabina până în vârful Postăvarului, la 1800 de metri, am început să coborâm o pantă plină de zăpadă îngheţată, căutând troiţa aşezată în apropiere de râpa unde era chilia. Pe drum nici ţipenie de om.
Am mers preţ de vreo 20 de minute. În timp de vară faci poate 10 minute. Undeva, la dreapta, zărim crucea care ne vestea că acolo vom afla cărarea către micul schit. Începem să coborâm în valea unde bănuiam că se află căsuţa lui, şi în scurt timp, liniştea pădurii este spartă de lătratul unor câini. Cei trei păzitori ai râpei au fost liniştiţi însă în scurt timp de sihastru.
Masiv, înalt de aproape 2 metri, aduce cu Rasputin, cu aerul său aparent sălbatic. Începem să stăm de vorbă şi ne împrietenim. Ne povesteşte că dragostea pentru viaţa monahală o are din copilăria petrecută la Cluj. Mama îl trimitea foarte des la mănăstirea Nicula.
"Ca la ţară mergeam acolo cu vaca, mai băteam toca, clopotul. Eram copil şi vacanţele acolo le petreceam" povesteşte călugărul.
Până să ajungă pe meleagurile noastre a stat aproape 20 de ani la mănăstirea Cernica. După 89 a hotârât să părăsească obştea şi să plece î
