Să vânez în vreo staţie RATB o figură prietenoasă şi să sper ca, în afară de bunăvoinţa de a-mi oferi o informaţie, bunul samaritean să aibă şi răspunsul corect la întrebarea „cum ajung în punctul X” îmi dă angoase de nedescris. Asta mă face să nu mă aventurez decât rareori în afara zonei de confort exclusiv psihic din tramvaiele şi autobuzele despre care ştiu foarte bine încotro merg. Nu plec niciodată la drum necunoscut fără să caut înainte pe internet toate datele care mă ajută să evit situaţia pe care v-am descris-o. Aşa am aflat că tramvaiul 8 există şi că aveam nevoie de el ca să ajung într-unul din cele doar trei locuri din Bucureşti unde se găsea cadoul pe care şi-l dorea o persoană dragă mie. Celelalte două erau în Centrul Vechi, unde nu se făcea să merg marţi dimineaţă la ora 10, de una singură, adică fără rost, şi într-un magazin exclusivist de pe Dorobanţi, unde n-aş fi reuşit să intru pentru că picam sigur testul greutăţii portofelului, pe care vânzătoarele de acolo, cu o privire tăioasă şi precisă ca bisturiul unui chirurg, îl fac oricui îndrăzneşte să le treacă pragul. Îmi rămânea varianta de mijloc a mallului, unde, aşa cum îmi spune prietenul meu cel mai bun, ar trebui să mă simt întocmai ca acasă. Desigur, aventura a început prost, cu o doamnă cu fuste multe şi înflorate, purtând peste basmaua roşie un joben ponosit, care se tot plimba înainte şi înapoi pe peron şi, ori de câte ori ajungea în dreptul meu, îmi urla în ureche „să mor io, ce poţi să mă enervezi”. Asta m-a timorat peste măsură şi m-a făcut să las să treacă vreo trei tramvaie, aşteptând să plece nebuna cu unul dintre ele. Apoi aş vrea să invit orice neamţ nostalgic şi chinuit de repeziciunea cu care modernul mătură din calea sa orice urmă a trecutului, să vină în Bucureşti. Oameni buni, sau meine Damen und Herren, noi avem tramvaiele voastre din anii ’60! Tramvaiul 8 bunăoară, deşi încă