S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“. Nathan Hale face figură de erou nu atît pentru incursiunile lui de spionaj militar din timpul Revoluţiei Americane, cît pentru ultimele sale cuvinte pe care le-ar fi spus înainte de a fi executat de englezi: „Îmi pare rău că nu am decît o singură viaţă pe care să o jertfesc pentru ţara mea!“.

În ceea ce priveşte profilul ideal al spionului, nimic nu s-a schimbat de două milenii şi jumătate, de cînd Sun Tzu scria în Arta războiului despre această meserie: „Ceea ce trebuie, înainte de toate, este să apreciezi caracterul spionului şi să stabileşti dacă este sincer, demn de încredere şi cu adevărat inteligent. Apoi el poate fi folosit“. Şi pentru că „întreaga artă a războiului e bazată pe înşelătorie (…), trebuie să recrutăm oameni înteligenţi, dar care par proşti, şi oameni întreprinzători, în ciuda aerului lor inofensiv, oameni sprinteni, viguroşi, îndrăzneţi şi bravi, deprinşi cu misiuni modeste şi capabili să îndure foamea, frigul, mizeria şi umilinţa“.

Sun Tzu ştie însă prea bine că sînt situaţii în care trebuie să se recurgă la oameni cu slăbiciuni, vulnerabili, submediocri sau chiar de cea mai proastă calitate, dar cărora li se poate găsi o utilitate în ramificaţiile terminale ale reţelei pentru aspirarea informaţiilor. De fapt, aceştia sînt folosiţi nu în pofida defectelor lor, ci tocmai datorită acestor scăpări de conduită şi minusuri de caracter, care îi fac fie şantajabili, fie dornici de mărire cu orice preţ, mai ales că simt că nu deţin calităţi excepţionale care să îi scoată din rînd. Iată cum îi prezintă Sun Tzu: „Sînt şi alţii care, comiţînd greşeli, au fost pedepsiţi. Sînt sicofan