De ani buni, ne intoarcem cu fata catre tarani ori de cate ori se inmultesc amenintarile ca se va scumpi painea. Pentru ca recoltele s-au subtiat. Ce-i cu agricultura noastra? Intrebarea se repeta obsedant. Dar solutiile intarzie sa apara. Leacurile.
Putini au vazut - dintre cei care au fost chemati sa vada prin mandat - ca painea se produce intr-un proces economic supus legilor concurentei, eficientei si competitivitatii. Un proces de munca la fel ca oricare altul, ce se cere incurajat prin legi intelepte, prin conditii atragatoare si prin castig. Inceputul, in anii '90, a fost cel mai dureros: agricultura romaneasca a suportat consecintele nefaste ale unui paradox: in timp ce o mare parte a pamantului tarii a trecut in proprietate privata, serviciile si utilitatile importante au ramas in mainile statului. Apoi, treptat, au ajuns in mainile unor monopoluri.
Taranul a ajuns astfel una dintre marile necunoscute ale prezentului Romaniei. Poate cea mai mare. Pentru ca nimanui nu i-a trecut prin cap, intre atatea sondaje de opinie cu iz electoral, sa finanteze si o ampla cercetare de natura sa patrunda in intimitatile acestui univers: taranul roman in aceasta cumpana a istoriei, dupa ce s-a despartit de "colectiva" si invata sa se acomodeze cu noua lui conditie de mic proprietar al pamantului. Desi anii de dupa '89 au determinat migratii in masa de la sat la oras sau, dupa 2000, din Romania in Europa si in lume, absorbtia a fost doar relativa. Suprapopulatia rurala este inca o realitate. O suprapopulatie imbatranita insa. Tipul reprezentativ al acestei categorii sociale este stapanul propriului ogor, pe care-l lucreaza impreuna cu familia sa. Ori nu-l mai lucreaza. Si iata ca, acum, cand ar putea obtine intr-adevar suprarecolte, se vede constrans de un climat ostil, in care nu se simte sprijinit nici cu sisteme de cadastru, nici cu retele de drumuri locale
