N-am să ştiu niciodată cum îi cheamă. (Dar, de fapt, la ce mi-ar folosi?) Mi-au fost prezentaţi cu nişte nume obişnuite – poate or fi chiar ale lor, din buletin, nu „nume de serviciu“ – şi cu două vorbe despre competenţele lor: ea „este psiholog, dar are şi experienţă operativă“, el „este unul dintre cei mai buni ofiţeri operativi“. Aşadar, de aici înainte vor fi „Ea“ şi „El“. Prima impresie? Ea: pare că evită să te privească direct (ce naiba spun manualele alea de comunicare non-verbală?...), dar dacă îi încrucişezi pentru o secundă privirea, te simţi brusc „scanat“. El: un om solid cu un zîmbet blînd, care inspiră încredere – ai traversa liniştit cu el un cartier rău famat sau o pădure, noaptea. A doua impresie (după ce au început să vorbească): cu amîndoi ţi-ar face plăcere să stai la lungi taclale prieteneşti, la un pahar. Mă dusesem să aflu cîte ceva despre meseria lor şi despre ei ca oameni. Nu voiam, bineînţeles, „dezvăluiri senzaţionale“, pentru că Dilema veche nu se ocupă cu aşa ceva. Voiam să ştiu mai multe despre dimensiunea umană şi intelectuală a profesiei. Pentru că – în ciuda stereotipiilor curente – există o asemenea dimensiune intelectuală şi culturală în meseria de spion. Şi asta nu numai pentru că una dintre primele condiţii pentru a fi acceptat în sistem este un IQ de cel puţin 120. Şi nu numai pentru că trebuie să ştie/să înveţe 2-3-4 limbi străine. E ceva mai complicat, o să vedeţi...

Cum să te documentezi ca să pregăteşti o asemenea convorbire? Ce să citeşti? Cărţi de istoria spionajului? Sînt bune, dar vorbesc despre epoci trecute – căci, în mai toate ţările democratice, accesul la arhive e permis după cîteva zeci de ani (iar unele evenimente „nu prea lasă în urmă“ documente...). Memoriile unor foşti spioni? Există destule – de pildă ale unor generali KGB care au „defectat“ sau ale unor foşti spioni din „lumea liberă“ care povestesc