Acum mai multe zile, în Ucraina au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de Partidul Regiunilor al preşedintelui Ianukovici (deja la putere) cu circa 34,2 la sută, urmat la mare distanţă de formaţiunea fostului premier (acum întemniţat) Iulia Timoşenko, “Batkivşnia”, cu aproximativ 22,5 la sută, şi de alte partide mai mici, inclusiv cel comunist, dar şi de o formaţiune condusă de un excentric boxer ucrainean. Chiar dacă au fost contestate de observatorii internaţionali din OSCE, pentru deficienţele grave în organizare şi „derapajele” de la regulile democratice, rezultatul lor e aproape imposibil de schimbat. Evident, opinia publică şi factorii de decizie de la Bucureşti sunt îndreptăţiţi să se întrebe dacă acest rezultat poate conduce la o ameliorare a relaţiilor bilaterale, aflate de atâţia ani în suferinţă.

După destrămarea URSS, România a fost una dintre primele ţări care au recunoscut Ucraina ca stat independent. Pe 1 februarie 1992 s-au stabilit relaţiile diplomatice şi apoi s-a deschis Ambasadea României la Kiev, în locul Consulatului General, care a funcţionat în capitala ucraineană din anul 1971. Aşadar, România a acordat o atenţie specială dezvoltării relaţiilor politice, diplomatice şi economice cu Ucraina, un stat învecinat şi cu o deschidere mult mai largă la litoralul Mării Negre. Decidenţii politici de la Bucureşti nu au realizat decât în ultimii ani că România avea tot interesul de a se învecina cu un stat ucrainean puternic, viabil, legitim în ochii propriei populaţii, aceste trăsături fiind garanţia că nu va exista o proliferare transfrontalieră (spill over) a unor riscuri neconvenţionale precum crima organizată, terorismul, traficul de arme etc. Ambele ţări sunt considerate printre cele mai semnificative din punct de vedere demografic în Europa Centrală şi de Est: aproape 20 de milioane locuitori are România în interiorul graniţelor sal