- argument -
Meseria de spion stă sub semnul paradoxului: există multe cărţi şi filme din care publicul crede că a înţeles „despre ce e vorba“, dar nu se vorbeşte mai deloc despre realitatea ei cotidiană. Nici nu se poate. E pusă sub semnul secretului. În plus, în România tranziţiei aproape orice discuţie pe această temă a fost marcată de trecutul recent (percepţia publică fiind dominată de „băieţii cu ochi albaştri“ care săvîrşeau abuzuri în vremea dictaturii) sau a eşuat în senzaţionalism.
DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Şi totuşi, pe lîngă faptul că e foarte veche, e o meserie practicată peste tot. Nici un stat nu se poate lipsi de serviciile de informaţii. Iar dincolo de studiile geopolitice, strategice, de cărţile docte scrise de specialişti în domeniu, într-un limbaj tehnic, profesia aceasta e făcută de nişte oameni. Aşa că, fără să ne intereseze nici dezvăluirile senzaţionale, nici studiile „macro“ pe probleme de securitate, am încercat să aflăm mai multe despre dimensiunea umană, intelectuală şi culturală a meseriei de spion. Am stat de vorbă cu doi spioni de la Serviciul de Informaţii Externe şi cu doi oameni aflaţi în poziţie de comandă la aceeaşi instituţie. Cea mai mare parte a acestui dosar reprezintă o sinteză a unor lungi convorbiri cu aceştia. Nu le apar numele, evident – ar încălca legea dacă şi le-ar face publice. Dar, în cazul de faţă, identitatea lor chiar e nerelevantă: am vrut să transcriem în aceste pagini cît mai multe detalii despre realitatea de toate zilele a acestei meserii, pentru a o confrunta cu stereotipiile şi legendele despre spioni care domină imaginarul public.
Am adăugat ceva despre filmele de gen – căci ele le dau oamenilor sentimentul că ştiu cîte ceva despre spionaj, dar tot ele furnizează mai toate clişeele aflate în circu
