De ani buni, ne întoarcem cu faţa către ţărani ori de câte ori se înmulţesc ameninţările că se va scumpi pâinea. Pentru că recoltele s-au subţiat. Ce-i cu agricultura noastră? Întrebarea se repetă obsedant. Dar soluţiile întârzie să apară. Leacurile.

Puţini au văzut - dintre cei care au fost chemaţi să vadă prin mandat - că pâinea se produce într-un proces economic supus legilor concurenţei, eficienţei şi competitivităţii. Un proces de muncă la fel ca oricare altul, ce se cere încurajat prin legi înţelepte, prin condiţii atrăgătoare şi prin câştig. Începutul, în anii '90, a fost cel mai dureros: agricultura românească a suportat consecinţele nefaste ale unui paradox: în timp ce o mare parte a pământului ţării a trecut în proprietate privată, serviciile şi utilităţile importante au rămas în mâinile statului. Apoi, treptat, au ajuns în mâinile unor monopoluri.

Ţăranul a ajuns astfel una dintre marile necunoscute ale prezentului României. Poate cea mai mare. Pentru că nimănui nu i-a trecut prin cap, între atâtea sondaje de opinie cu iz electoral, să finanţeze şi o amplă cercetare de natură să pătrundă în intimităţile acestui univers: ţăranul român în această cumpănă a istoriei, după ce s-a despărţit de "colectivă" şi învaţă să se acomodeze cu noua lui condiţie de mic proprietar al pământului. Deşi anii de după '89 au determinat migraţii în masă de la sat la oraş sau, după 2000, din România în Europa şi în lume, absorbţia a fost doar relativă. Suprapopulaţia rurală este încă o realitate. O suprapopulaţie îmbătrânită însă. Tipul reprezentativ al acestei categorii sociale este stăpânul propriului ogor, pe care-l lucrează împreună cu familia sa. Ori nu-l mai lucrează. Şi iată că, acum, când ar putea obţine într-adevăr suprarecolte, se vede constrâns de un climat ostil, în care nu se simte sprijinit nici cu sisteme de cadastru, nici cu reţele de drumuri