Nimic din ceea ce este omenesc nu îi este străin şi mai ales indiferent medicului-scriitor (şi pictor) Ioan Eugen Păunescu. Dovadă stă volumul de poezii Ultima frontieră, despre care povesteşte, în cuvinte iscusite, dl Geo Vasile.

Absenţa de câţiva ani, dacă nu mă înşel, a medicului-scriitor Ioan Eugen Păunescu din peisajul nostru editorial, explicabilă în parte printr-o seamă de evenimente biografice mai puţin dorite sau, dimpotrivă, de-a dreptul faste (în plan sentimental), se dovedeşte a fi fost pentru poet deosebit de fertilă, dovadă volumul de poezii ULTIMA FRONTIERĂ (Editura Paco, 2011, prefaţă de Anca Podgoreanu), înnobilat cu frumoasele sale tablouri (un virtuoso al culorii, al peisajului, al naturilor moarte) şi sculpturi în lemn (portrete ce ţin de o heraldică a tradiţiei româneşti). În palimpsestul eterogen al volumului de faţă întâlnim motivele şi temele şi obsesiile dintotdeauna ale poeziei sale (vezi volumele „Opt fără cinci“, „Prizonierul din oglindă“, „Poeme printre rame“, „Portret în sepia“); un scriitor fără obsesii, după părerea noastră, nu-şi merită numele. Predominante sunt stările duale sau antinomice între clarobscur şi exaltare, între exigenţa etică, cu rădăcini adânc înfipte în solul natal, şi vituperarea spiritului mercantil al tehnologiei ce se substituie umanului („mâini biomecanice cu comandă vocală“) şi umanităţii, între canţonier erotic şi psihodrama comuniunii şi comunicării etc. Prevalându-se de marile performanţe expresiv-discursive şi metaforice numite Octavian Goga, Ion Pillat, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Jacques Prévert, Adrian Păunescu, poetul nostru poate spune cu mâna pe inimă că nimic din ceea ce este omenesc şi românesc nu îi este străin şi mai ales indiferent. Se resimte aproape în fiecare poezie o învestitură ideatică mărturisitoare în cheia smereniei (a se citi emoţionantul poem „S