La invitaţia fostei noastre colege de dileme, doamna Alice Georgescu, am participat la o şezătoare despre „ţara lui Caragiale“, organizată în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Ne-am obişnuit atît de mult cu această sintagmă, încît titlul mesei rotunde părea mai degrabă un truism despre care nu mai e nimic de adăugat. Transformaţi însă provocator afirmaţia în interogaţie şi veţi cădea totuşi pe gînduri: ţara lui Caragiale? Adică?
România refuza, ultragiată, să fie „ţara lui Caragiale“, pe vremea lui Caragiale. Obsesia era aceeaşi ca şi în timpurile noastre: satira dramaturgului „aduce atingere imaginii naţionale“, adică onoarei de familist a fiecărui bun român. Caragiale a devenit „contemporanul nostru“ de-abia mai tîrziu, afirmaţia fiind făcută, de regulă, cu parapon vindicativ: sîntem un neam de Mitici – a zis-o şi marele Caragiale! Bietul Mitică...
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Pe de altă parte, miti(ci)zarea contemporaneităţii româneşti ţine de un proces firesc al memoriei sociale: „contemporaneitatea“ unui autor paradigmatic nu se preia ca atare din trecut în prezent, ci se construieşte dinspre prezent spre trecut, ca şi „tradiţiile“. „Ţara lui Caragiale“ este astfel şi ea o construcţie a imaginarului recent, dincolo şi în ciuda autorului Caragiale. Iar această viziune este una selectivă, eludînd, tot precum tradiţiile, ceea ce nu convine imaginii dorite – în acest caz una autopersiflant negativă. Este eludat astfel din imaginea publică Caragiale ruralistul, cel din 1907 din primăvară pînă’n toamnă, precum şi cel din Năpasta sau O făclie de Paşte. Este omis – sau reinterpretat – Caragiale omul, refugiat (nepatriotic...) la Berlin. Iar Mitică este citit în cheia unui miticism contemporan şi dezabuzat, care îl reduce la un fel de bulevardier f
