S-au împlinit doi ani de la dispariţia poetului Adrian Păunescu. În sufletul fiicei sale Ana-Maria durerea nu s-a estompat. Îi duce dorul tatălui său, simte nevoia să-l întrebe, să stea de vorbă cu el. I-a scris o scrisoare. De dor şi de liniştire.
Cu dor, tatălui meu
Îţi scriu, tată, această scrisoare, la doi ani de când nu-ţi mai cunosc exact adresa. Îţi scriu, ca să fiu sigură că tot dorul meu ajunge unde trebuie, îţi scriu, ca să înţelegi şi tu, trecând peste orice gen de distanţă, că lumea aceasta pe care mi-ai lăsat-o moştenire nu te-a uitat şi nici nu te va uita curând. Am de multe ori impresia, când îţi mai pomenesc colegii de actualitate numele pe la emisiuni de televiziune sau prin articole de ziar, că dispariţia fizică îi interesează tot mai puţin, pentru că spiritul tău încă ne este aproape, pentru că vocea ta ne face în continuare să tresărim şi să ridicăm instinctiv privirea, pentru a-ţi căuta chipul. Mă uit în jur, tată, şi îţi spun sincer că, uneori, realităţile mă revoltă şi mă fac să mă simt singură în nişte bătălii pe care nu cred că le voi putea câştiga în timp util. Alteori, însă, când mă adăpostesc timid în ochii celor pe care cred că mi i-ai lăsat aproape, ca să aibă grijă de mine, de prezentul şi de viitorul meu, am senzaţia că nu e chiar imposibil, că supravieţuirea la care m-ai condamnat, plecând atât de devreme şi de brusc, nu contrazice în totalitate fişa mea de post. Ce să-ţi mai spun, ca să-mi alin tristeţea? Ce să-ţi mai povestesc, ca să-mi eliberez puţin inima de întrebările fără răspuns care s-au adunat în aceşti doi ani de rătăcire? Recunosc, cu un fel de ruşine, că nu mi-am revenit de tot, recunosc că, probabil, din când în când, fără să vreau, refuz să zâmbesc şi să privesc înainte. Lumea nu mai e de multă vreme cum suntem noi, aşa cum mă obişnuiseşi tu să cred, oglinzile de azi parcă nu mai fac faţă deloc a
