Mă numesc Camelia. Sau Ioana. Sau Sorina, cum vreţi dumneavoastră. Sînt o femeie cu nimic ieşită din comun, am un soţ şi doi copii. O slujbă de la 9 dimineaţa la 5 după-amiaza. Nu conduc. Am două credite, încă suportabile, în urma cărora voi plăti cam de două ori valoarea obiectelor cumpărate. Dar nu asta vreau să vă spun. În destul de lunga mea experienţă ca gospodină am aflat unde se duc şosetele cînd se duc.
Într-o casă cu patru persoane curăţele, dintre care două – copii, se strîng la fine de săptămînă mormane de şosete murdare. Ia gîndiţi-vă puţin (hai, eu mă scot din schemă pentru că port foarte des la muncă ciorapi lungi şi subţiri de nailon), trei persoane poartă într-o săptămînă o pereche de şosete curate pe zi. Şapte zile ori trei fac douăzecişiuna de perechi de ciorapi. Adică patruzecişidouă de şosete rebele. Albe, negre, colorate. Mari şi mici.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp În primă instanţă, le puteţi rătăci încă de cînd le strîngeţi să le puneţi în coşul cu rufe sau direct la spălat. Eu una am surpriza să găsesc cîte o pereche de şosete rulate, mototolite, în cele mai neobişnuite locuri. Două gîlme mici şi roz sub canapeaua din sufragerie. Alte două mototoale sub biroul la care mai lucrează de acasă soţul meu. Un ciorăpel albastru schingiuit între spătarul canapelei şi şezutul ei. Un loc care oricum mă sperie pentru că îţi trebuie să-ţi faci ceva curaj să bagi mîna acolo. Tot acolo se găsesc firimituri, monezi, un cercel pe care l-am pierdut acum cîteva luni. Perechea şosetei albastre din canapea nu e de găsit. Am mai găsit şosete în bucătărie, pe pervazul ferestrei, după ghivecele cu flori, după diverse alte mobile, ba chiar în debara, în locul unde ţinem cremele de pantofi. Cineva folosise o şosetă neagră să-şi lustruiască ghetele. Mi s-a explicat că nu se găsise altceva mai la
