Spectacolul “Amurgul burghez” de Romulus Guga, regia Anca Bradu, a avut premiera miercuri, 7 noiembrie, de la ora 19.00, în Sala mare a Teatrului Naţional Târgu Mureş, în prima zi a aniversării “50 de ani de interculturalitate”. Anca Bradu a pus în scenă un spectacol de o amploare şi de o complexitate exagerată, ar spune unii, care pe mine pur şi simplu m-a încântat. Din păcate, în reprezentaţia de aseară spectacolul a suferit din cauza lipsei de energie, aplomb şi entuziasm a actorilor, mai ales în intermezzouri. La început, momentele muzicale pe versuri de Romulus Guga, interpretate de coruri de actori, au sunat doar cu puţin mai clar şi mai tare decât nişte mormăituri, deşi la câtă lume cânta, ar fi trebuit să fie cutremurătoare. Scenografia semnată Judit Dobre-Kóthay, pe lângă aspectul monumental dat în special de “cortina de fier”, împreună cu efectele de light-design create de Lucian Moga e de o plasticitate dusă în sfera lirismului şi, de asemenea, în multe momente spectaculoasă. “Amurgul burghez” în viziunea scenică a Ancăi Bradu redă un univers, o lume întreagă în toată amplitudinea sa, un păienjeniş de semnificaţii ţesut pe o structură distopică. Fenomenal mi s-a părut contrastul dintre grandoarea spectacolului, subtilitatea şi lirismul acestuia. Poate e deranjantă pentru spectator, tocmai dorinţa aceasta, a regizorului de a crea un spectacol prin care să spună totul, pentru că densitatea informaţiilor, la nivel vizual, sonor şi al textului, care îi sunt livrate de pe scenă are, într-adevăr, un efect descumpănitor. În prima parte a spectacolului, trecând peste deficienţele actoriceşti :), eram complet derutat, nu reuşeam să pricep mare lucru şi nici de unde să încep a pricepe, dar apoi, la fel cum se-ntâmplă câteodată la lectura unui roman mai greoi, lucrurile au început să se lege. Şi pe scenă, unde actorii au intrat treptat în ritmul spectacolului, ş