Nu ştiu cum se face că, mai mereu, „naşul“ avea mîini mari şi aspre, de muncitor, în care dispăreau instantaneu bancnotele pe care le lua discret de la călători. Mulţi dintre noi îşi amintesc încă foarte bine tipicele formule de întîmpinare: „De unde v-aţi urcat?; Unde mergeţi?; Cît ai pus acolo?; Cîte persoane sînteţi?“. Toate acestea însemnau că acceptă fără probleme şi vrea cel mult să se asigure că mita nu e mai mică decît se cuvine. Iar de obicei se cuvenea să fie o treime din preţul biletului. Dacă se temea de vreun posibil supracontrol, „naşul“ se făcea că nu vede banii, avertizînd scurt: „înainte de Bucureşti“ sau „mai vorbim şi v-aţi urcat de la Ploieşti, nu m-aţi văzut“. Dacă totul era în regulă, după Chitila revenea şi-şi încasa rapid „cotizaţiile“.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Cînd însă, cîte unul întreba „N-aţi avut timp să luaţi bilet?“ însemna, de cele mai multe ori, că voia să mărească tariful (la fel era şi cînd îţi atrăgea atenţia că trenul e rapid, deci mai scump). La alţii era pura nevoie de a face morală, un mod de a-şi arăta autoritatea şi de a se distanţa, măcar verbal, de ideea de mită, pe care, pînă la urmă, tot o luau. În unele cazuri, pasagerii îi dădeau „naşului“ cu o mînă bilete vechi pentru a le taxa cu zgomotul specific, ca să nu dea de bănuit, în vreme ce, cu mîna cealaltă îi strecurau banii. Ba, unii conductori aveau ei înşişi asupra lor bilete mai vechi, pe care le taxau cu zgomot în dreptul blatiştilor, apoi încasau banii. Aşa decurgeau lucrurile pe rutele pline de studenţii şi excursioniştii care mergeau la munte sau la mare.

Într-o perioadă, la unele trenuri de pe ruta Bucureşti-Predeal, în fiecare duminică, „se rezerva“ un vagon pentru blatişti. Cineva strîngea banii de la toată lumea şi-i livra apoi „naşului“. Era un procedeu comod. Am prins chiar şi