„Despre lucrurile despre care nu poţi vorbi, este mai bine să taci.“ Nu am spus-o eu, ci, cu foarte mult timp în urmă, Ludwig Wittgenstein. Dincolo de metodă în sine, de concept sau aspecte ale unei limbi de lemn care fac, din fericire, parte din fundamentele deontologiei jurnalistului, obiectivitatea pare a fi astăzi un termen extrem de greu de definit. Nu numai în presa românească, ci şi în cea franceză sau anglo-saxonă. Unii o numesc post-obiectivitate, alţii au înlocuit-o cu transparenţa sau cu aparenţa (cineastul Michael Moore afirma că în „şcolile americane de jurnalism nici nu se mai predă astăzi obiectivitatea, ci aparenţa ei“), francezii o numesc „subiectivitate dezinteresată“ (Hubert Beuve-Méry, fondatorul cotidianului Le Monde) sau chiar clamează nonexistenţa sa. Sociologul jurnalismului francez, Pierre Bourdieu, o numeşte „neutralitate eclectică faţă de toate părţile aflate în discuţie“.

Definiţii şi interpretări

Cum se poate defini deci, incrimina, un concept şi un sine qua non al jurnalismului care străluceşte prin... invizibilitate, şi care pare astăzi mai degrabă o Fata Morgana decît un punct vital în formarea profesională a unui jurnalist? Recunosc, am ezitat mult înainte de a începe această expunere, nu pentru că subiectul ar fi greu de dezbătut, ci dimpotrivă. S-au spus atîtea, de secole încoace, de la o întreagă şcoală a obiectivităţii şi obiectivismului care îi datorează multe lui Auguste Comte... Mi-aduc aminte, de exemplu, de spusele unui confrate din Belarus, la un recent eveniment francez, pe malul Atlanticului. M-am întors de curînd de la „Tribunele Presei“, de la Arcachon (eveniment care are loc în fiecare an şi reuneşte crema presei internaţionale, în cadrul unor dezbateri şi ateliere consacrate meseriei de jurnalist). Andrei Aleksandrau, jurnalist care se ocupă de Belarus în cadrul „Index for Censorship“, a afirmat: „Aleger