Tudor Gheorghe a vorbit despre „Ştiinţa” şi despre moravurile unui sport care şi-a pierdut candoarea.

„Ce meci al Craiovei mi-a plăcut? Asta e foarte simplu. Stai să-ţi arăt ceva”. E finalul convorbirii cu Tudor Gheorghe, ne-am întâlnit la repetiţia spectacolului „ Nu se poate cu de toate”, care se va juca din nou la Cluj în noiembrie, pentru că interesul publicului e uriaş. Artistul scoate telefonul şi-mi arată un mesaj. „Mi-a plăcut de-am murit. Îmi scrie aşa<< Nea Tudore, sunt şoferul  care te-a dus din Paris la Bordeaux pe 24 noiembrie 1982. Acum sunt în Noua Zeelandă, unde nu ştim cum să facem să te aducem să ne cânţi>>”. „Ştiinţa” a pierdut partida de la Bordeaux (0-1), dar s-a calificat în retur, 2-0, după prelungiri, într-o campanie ce a intrat în legendă. Craiova a fost subiectul principal al discuţiei, mai precis Universitatea, echipa căreia i-a scris şi un imn, dar am povestit şi despre influenţa nefastă a patronilor, despre derapajele galeriilor, despre spectacolele sale care promovează cultura într-un mediu populat de prost gust şi creaţii îndoielnice. Tudor Gheorghe nu mai cântă de ani de zile imnul „O iubire alb-albastră” şi nu mai e interesat de fenomen. Veţi înţelege de ce. Înainte de a ne despărţi, mai în glumă, mai în serios, a spus „poate trebuie să mă implic eu să renască Universitatea”. Sper că a vorbit serios.

Vă e dor de Universitatea Craiova?

Nu mi-e dor de Universitatea Craiova.

De ce?

Câtă vreme această echipă era a unei regiuni istorice, cum e Oltenia, când echipa aceasta era iubită şi împinsă din spate nu doar de dragostea localnicilor, fiindcă la meciuri veneau oameni din toată ţara, a meritat nu numai iubirea mea. E prima echipă care a avut un imn şi eu l-am compus. Nici măcar nu aveau ei ideea că se poate ca o echipă să aibă un cântec. Am compus „O iubire alb-albastră”. Cântecul de