Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul, cărţi pe care, la vremea lor, am încercat să le învăţ pe de rost. Recent şi fără mize literare, o prietenă a descoperit-o pe catalana aceasta care a trăit mai mult în Franţa, o fiinţă cu o biografie bizară şi o adevărată mistică a scrisului. Mie mi-a evocat-o, de la primele pagini, pe brazilianca Clarice Lispector, o scriitoare aproape necunoscută la noi, dar care împărtăşeşte aceeaşi clarviziune a scrisului. Deloc întîmplător – căci, dintotdeauna, scriitorii latino-americani au avut un amor împărtăşit pentru catalani –, García Márquez numea romanul lui Rodoreda (scris la Geneva, în exil) „cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil“. Sînt convinsă că Márquez şi-ar fi dorit ca Ursula lui să aibă claritatea şi rotunjimea doñei Natalia din Piaţa Diamantului.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Printr-un mare noroc, acest roman a ajuns să fie şi în româneşte (cu ajutorul Janei Balacciu-Matei, coordonatoarea „Bibliotecii de cultură catalană“ a Editurii Meronia, şi al catalanului Javier Montoliu i Pauli) unul dintre romanele cele mai savuroase (şi mai ingenioase) pe care le-am citit vreodată. E o poveste fără emfază şi declarativism – cum ar trebui să fie romanul întotdeauna –, despre viaţă, moarte, război şi (rar) iubire, care se petrece într-o Barcelonă aflată sub apăsarea hidrei (hispanice) cu două capete, transformată aici într-o langustă bicefală ce apare în momentele-cheie. Nici un artificiu nu transpare în construcţia protagonistei, cea care susţine întreg edificiul romanesc spunîndu-şi pove