În ciuda dizabilității pe care o are și a faptului că trăieşte în România, Iulian Crăciun a reușit să-și facă o firmă IT de succes, bașca să-și și întemeieze o familie. Acum candidează la Senat contra lui Dan Voiculescu, vrând să arate românilor că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau.” Și, cu voia alegătorilor, poate să existe şi un „nu miau!”.
Reporter: De ce crezi că statul român oferă atâtea pomeni unor oameni zdraveni, care ar putea munci, dar nu asigură nici măcar strictul necesar persoanelor cu dizabilităţi reale?
Iulian Crăciun: Pentru că… este greu nu să le dai, ci să faci un program coerent. Întotdeauna când vrei să faci un program coerent, ceva viabil, e nevoie de foarte multă muncă. O să-ți dau un alt exemplu, nu neapărat legat de dizabilități, ci de sărăcie. Sunt foarte multe ONG-uri care se ocupă doar cu întrajutorarea și sunt foarte puține care se ocupă de educație. Problema e: când ești educat, nu mai ai nevoie de ajutor. Eu nu spun că trebuie să existe numai doctori, numai ingineri, nu aceasta e ideea. Ideea e ca fiecare să se autodepășească.
Rep: Intrând în Forța Civică, bănuiesc că în spectrul politic te plasezi mai degrabă spre dreapta, decât spre stânga…
I.C.: Un pic mai spre dreapta, da. Nu sunt pe extrema dreaptă, ca să zic așa. Nu sunt nici adeptul statului asistențial, dar nici adeptul statului care să nu intervină deloc. Întotdeauna calea de mijloc e mai bună.
Rep: Te-ai simţit vreodată ajutat de acest „stat social” care se laudă atâta cu grija faţă de cei slabi?
I.C.: Cred că România e un stat social doar cu numele, în sensul că ajutorul este foarte disipat și foarte prost aplicat.
Rep: Ţi-e frică de Dan Voiculescu, contracandidatul tău din partea USL?
I.C.: Nu. Nici nu cred că ar fi cazul să-mi fie frică. Totuși, suntem, cel puțin așa îmi place mie să cred, în secolul 21
