Ca şi în alte domenii, în zona formelor lingvistice ale politeţii spaţiul cultural românesc permite coexistenţa mai multor sisteme foarte diferite, care se ignoră sau se observă reciproc cu suspiciune, uneori cu indignare. Vechea ruptură produsă de modernizarea accelerată din secolul al XIX-lea nu a fost încă depăşită întru totul, astfel încît codurile populare şi cele culte (cu specificul lor regional) funcţionează adesea după reguli proprii, care nu au fost descrise cu acurateţe sau măcar cu suficiente probe statistice. Astăzi constatăm că se răspîndeşte tot mai mult o tutuială iritantă şi nivelatoare, dar trebuie să admitem că adresarea politicoasă marcată, care foloseşte dumneavoastră şi pluralul, e tîrzie şi a coexistat, de la apariţia ei, cu un sistem tradiţional al adresării la persoana a II-a singular (chiar în contexte ceremonioase: „măria ta eşti...“). Combinarea unui termen de politeţe cu prenumele (doamna Loredana) e supărătoare pentru mulţi vorbitori culţi, dar continuă de fapt (cu o frecvenţă zdrobitoare în uz) un model vechi, întru nimic reprobabil (de la Doamna Chiajna la coana Anica), concurat doar, de la un moment dat încolo, de sistemul francez, în care termenul politicos trebuia urmat de numele de familie (doamna Popescu). Mulţi vorbitori nici nu au reprezentarea vorbirii populare din proprie experienţă, ci mai curînd prin intermediul unor ficţiuni literare: cititorul lui Sadoveanu îşi formează o anume imagine asupra vorbirii ceremonioase a ţăranilor români, contrazisă brutal de apariţia lui bă în adresarea în familie, în Moromeţii lui Marin Preda. Observăm totuşi că o nouă şi profundă multiplicare a codurilor nu s-a produs în regimul comunist, cu toată ambiţia acestuia de a schimba formele de adresare: termenul tovarăş pare să fi fost o convenţie socială artificială, care nu a pătruns cu adevărat în habitudinile politeţii populare sau culte.