În dimineaţa zilei de 11 noiembrie 1995 trecea în eternitate cel care fost – şi care va rămâne pentru multă vreme în istoria noastră postdecembristă – „Seniorul” politicii româneşti: Corneliu Coposu. Francezii i-au acordat cea mai înaltă distincţie a patriei pentru cetăţenii străini, făcându-l Ofiţer al Legiunii de Onoare. Românii l-au prigonit aproape în toate vremurile: în 1937 l-au închis liberalii pentru „afacerea Skoda”, în 1947 l-au băgat la închisoare comuniştii, până în 1964, iar după 1989 l-au fugărit minerii, securiştii şi neo-comuniştii. Peste o sută de ani, dacă umanitatea va mai dăinui şi se va mai scrie istorie, aceasta va consemna în paginile ei un adevăr fundamental: Corneliu Coposu a fost cel care a orientat decisiv România înspre valorile occidentale. Nu Ion Iliescu, care plângea pe ruinele CAP-urilor şi nici Emil Constantinescu, care a patronat eşecul construcţiei politice a Seniorului: Convenţia Democratică din România. Pentru că, orice s-ar spune, CDR-ul trebuia să rămână pe eşichierul politic autohton alternativa de centru-dreapta, în opoziţie cu social-democraţia, care putea satisface electoratul de centru-stânga. Abia atunci România devenea o ţară credibilă între celelalte ţări occidentale, iar parcursul democratic al ei era asigurat din toate punctele de vedere. Drept dovadă, intelectualii care se găseau atunci în preajma lui Corneliu Coposu – Liiceanu, Blandiana, Pleşu, Hurezeanu, Manolescu, Caramitru, Patapievici, Cărtărescu, Tismăneanu etc. – fac şi astăzi opoziţie faţă de derapajele contemporane ale României de la normele democraţiei de tip occidental, în vreme ce de partea cealaltă a baricadei s-au aşezat, temeinic, cei care fac alergie la Europa, la SUA şi la Comisia de la Veneţia. Cât despre Corneliu Coposu, Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa! A murit împăcat, pentru că a reuşit să determine peste jumătate din populaţia Româ