Ca de fiecare dată în apropierea alegerilor, presa ne reaminteşte de această instituţie a democraţiei noastre care sînt parlamentarii minorităţilor naţionale. Un articol din Gîndul descrie mecanismul preferenţial de alegere a acestora, insistînd pe faptul că numărul de voturi pe care trebuie ei să îl obţină e o condiţie mai mult formală, adevărata condiţie fiind obţinerea nominalizării din partea organizaţiei minorităţii respective.

Dar articolul e interesant nu pentru aceste informaţii destul de cunoscute, ci pentru că, citindu-l, îţi dai seama că asta e cam tot ce se poate spune despre parlamentarii respectivi, faptul că au o meserie plăcută şi nu foarte complicată. Parlamentarii minorităţilor nu fac politică, în sensul propriu partidelor, şi, bineînţeles, nici nu ar putea să facă aşa ceva. În mod tradiţional, ei constituie un bonus acordat coaliţiei majoritare. Este condiţia de neutralitate care le asigură acceptul partidelor, care altfel probabil că ar începe să se gîndească mai bine dacă această instituţie se justifică sau nu.

Numai că ei nu fac nici un alt tip de politică, nepartizană. Cum situaţia minorităţilor etnice este deja reglementată destul de satisfăcător (mai mult datorită eforturilor UDMR, care nu intră în acest mecanism şi care are puterea pe care nu o au parlamentarii minorităţilor), o opţiune excelentă şi cît se poate de logică pentru aceşti parlamentari ar fi fost să îşi creeze o platformă politică de apărare a drepturilor minorităţilor de orice tip, nu doar a celor etnice, şi în general de apărare a cetăţeanului simplu faţă de stat şi faţă de instituţiile acestuia, care pot fi nu doar abuzive în contact cu omul simplu, ci şi ineficiente, absconse etc. Nefăcînd nici o astfel de politică, parlamentarii minorităţilor rămîn, din păcate, la condiţia de instituţie pur ornamentală.

În principiu, această instituţie constituie o piedi