Stimată doamnă Sânziana Pop,
Ajuns la senectute şi rămas singur, trăiesc mai mult din amintiri. Citesc cu interes articolele publicate în revistă şi deschid în primul rând la pagina unde sunt publicate amintiri despre animale. Am iubit tot timpul necuvântătoarele şi le iubesc încă, aşa că încerc să înşir şi eu câteva rânduri despre o întâmplare cu un prieten al meu (un câine). Dacă cele scrise par interesante pentru cititorii revistei, le puteţi publica, dacă nu, mă mulţumeşte gândul că veţi afla că şi aici, în Timişoara, există un pensionar ce iubeşte animalele şi vă urmăreşte cu plăcere articolele.
De câte ori opream pentru mai mult timp la o gazdă, obişnuiam să-mi fac prieten câte un câine, aşa că şi de data aceasta, ajunşi la cabană, am rămas plăcut surprins de frumuseţea unui ciobănesc german. Era legat, dar lanţul culisa pe o sârmă lungă de 25 metri. S-a repezit spre noi, a lătrat şi parcă încerca să ne spună că de fapt acolo el este stăpân şi că e nevoie să intrăm în graţiile lui dacă dorim să stăm mai mult timp. Am înţeles mesajul şi, dornic să-mi fac un nou prieten, m-am dus direct la el şi l-am mângâiat pe cap. S-a ridicat în două picioare, m-a îmbrăţişat, şi, ca să-mi dovedească faptul că acceptă prietenia mea, m-a lins pe amândouă mâinile. A fost prima mea întâlnire cu Vitez şi toate cele ce au urmat m-au marcat pentru toată viaţa.
În prima zi de lucru, deoarece ne-am sculat înaintea cabanierului, Vitez încă nu era legat, aşa că l-am chemat să ne însoţească în pădure. De atunci, zi de zi, plecam împreună. Unde poposeam să luăm masa, împărţeam merindele, iar seara se întorcea cu noi la cabană. De teamă să nu se supere stăpânul că lipseşte toată ziua, i-am cerut încuviinţarea, iar cabanierul, văzând că ne înţelegem atât de bine, a fost cu totul de acord. Prietenia noastră se cimentase în aşa măsură,
