Apariţia unei selecţii din poemele şi aforismele lui Gottfried Benn, 1886-19561, pentru prima oară în limba română, presupune un remarcabil curaj.

Merită salutat demersul traducătorilor şi comentatorilor Ioana Orleanu şi Mircea Barnaure de a se dedica poetului care, în definiţiile literare germane ale anilor ’40, era doar un „medic din Berlin” experimentând „exagerat” şi morbid literatura, dar care avea să fie privit ulterior ca uriaş al expresionismului german. Atât nefericitele intersectări cu politicile epocii, care au făcut din Gottfried Benn un controversat (deşi avea să-i fie recunoscută ulterior marea forţă de a trezi conştiinţe, de a tulbura „bunăvoinţa cu care ne privim pe noi înşine“), cât şi viziunile sale „monstruoase“, iar nu în ultimul rând, dificultăţile de transpunere a unei poezii suprapolizate, plină de „armonice“ rezonând profund în limba germană, au oprit, până acum, alte elanuri.

În prefaţa nu numai bine documentată, dar şi plină de talent portretistic a Ioanei Orleanu, Gotfried Benn este descris în toată întunecata, contradictoria sa strălucire: un „sfâşiat“ între plăcerile cărnii şi asceză, un muieratic atras mai ales de femei vulgare (sau excepţionale – pe lângă cele trei căsătorii a avut nenumărate aventuri, printre care şi cu Else Lasker-Schüler), un mizantrop chemat deopotrivă de societate şi de distanţa faţă de ea, de tăcere şi singurătate (într-atât, încât îşi avertiza musafirii să fie punctuali, să nu rămână mult şi mai ales să nu vorbească mult!). Personalitate dedublată, când burghez somnolent, când luptător „extrem de lucid, obosit dar nicidecum înfrânt, ...sigur pe sine şi pe al său «NU» aruncat Istoriei, Lumii, Cerurilor” (cu portrete extrem de relevante ilustrate de Mircea Barnaure), avea o latură robită simţurilor care se transforma, pe neaşteptate, în cele mai rafinatpolizate rime. Astfel, aflăm că necunoscuta