Morăritul
La începutul secolului al XIX-lea, potrivit mărturiilor rămase de la istoricul Fábián Gábor, în localitate funcţionau 21 de mori uscate, din care 18 erau ale locuitorilor.
În anul 1971 în Şimand mai funcţiona o singură moară, comunală.
Cazane de fiert ţuică
În Şimandul au existat încă din secolul al XVIII-lea mai multe cazane de fiert ţuică. După 1800, în localitate sunt atestate o berărie şi 70 de pălincării, câteva ale domniei, dar cele mai multe arendate de evrei şi de câteva familii mai înstărite de germani. În perioada interbelică, după plecarea evreilor din localitate şi după desfiinţarea marilor proprietăţi feudale, proprietari de cazane au fost şimăndanii: Momac (Burdănyel), Cohan, Milaş (Benciu), Trifu. În 1971 mai erau 3 cazane de fiert ţuică, ca în prezent în localitate să mai funcţioneze o singură pălincărie.
„Maistorii de căşi”
Organizaţi în echipe mici, maistorii de căşi de odinioară, ridicau o casă din pământ bătut „lipită” cu pământ amestecat cu balegă de cal şi pleavă, de la fundaţie până la şarpantă. Memoria colectivă locală a conservat numele unor şimăndani, meşteri de case: Şonca, Anghel Cornel, Galiţă, Mercea (Gabor), Vig, Mărcuţ. Primii care au dispărut din echipă au fost trestierii şi cei care făceau acoperişuri de tulei, paie de grâu, de secară sau pipirig. Ultima familie care a practicat această „meserie a fost cea a lui Tăşedan Flore (Straja). Zidari în Şimand n-au fost până în preajma celui de al doilea Război Mondial, casele de cărămidă, tencuite, din perioada interbelică, fiind construit de meşteri din Sântana.
Micii meseriaşi
În anul 1913 istoricul Somogyi Gyula menţionează prezenţa în Şimand a şuştărilor (pantofarilor) şi a săbăilor ungureşti (croitorilor), însă alături de aceştia au activat în localitate şi alţii: fierari, rotari, ştrengari (frânghieri), tijlări (tâmplar
