Cu ani în urmă, la ora nostalgiei, în anii ’80, cînd din România veneau puţini prieteni sau cunoştinţe, a sosit la Paris dramaturgul basarabean Ion Druţă. Ne-am văzut şi întîlnit des, căci mă bucuram ascultîndu-l, mi se părea că îl auzeam pe Ion Creangă. Limba lui Druţă, atunci, în anii îndepărtării de ţară, părea că vine de altundeva, de altcîndva, limbă poetică, limbă conservată într-un muzeu imaginar. Discutînd cu el am înţeles în ce măsură apărarea limbii a fost o cauză politică a basarabenilor, un mod de a rezista şi de a nu accepta dominaţia rusă. Recent, în Québec, redescopăr aceeaşi revendicare a limbii drept cetate ce nu se predă pentru a apăra astfel o identitate naţională indisolubilă. Franceza e acolo o cauză şi o luptă: a o vorbi înseamnă a refuza capitularea în faţa englezei expansioniste. Apărînd o limbă, existăm – iată lecţia ce uneşte Québecul şi Basarabia. Derutant e însă efectul de deformare a limbii. Ca şi în Basarabia, ceea ce auzim diferă de modelul lingvistic originar, căci accentele sînt altele, pronunţia de asemenea: limba auzită nu e limba model, limba centralizată, ci limba salvată, parţial înstrăinată, limba partizană a unei regiuni şi a unei comunităţi. Ciulesc urechea pentru a o capta şi înregistra, căci această inadecvare cu universul sonor propriu francezei tradiţionale atestă efectele „înstrăinării“ culturale asupra limbii... materne! O nouă ramură, secundară, s-a născut şi atît actorii, cît şi intelectualii, nu doar oamenii de pe stradă, o adoptă conştienţi de funcţia comunitară a unei asemenea practici. În Québec nu se spune „mail“, ci „courriel“, nu se spune „weekend“, ci „sfîrşit de săptămînă“ – vigilenţa se manifestă la toate nivelurile. Nu există detaliu. Respon­sabiliatea lingvistică devine aici responsabilitate politică. La Montréal am înţeles-o concret, zilnic, şi acolo m-am gîndit, cu respect, la Chişinău. Vigilenţa l