La 31 octombrie a fost Ziua Arhivelor. Nici ele nu știu de ea, cine să le felicite? Încerc să o fac eu, acum, bref, ca un nou-venit ce mă aflu. Pînă în 2010 lucrasem în biblioteci, nu în arhive. Nu vreau să mă laud, nu eram atît de asiduu. Prefer, cînd pot, să îmi cumpăr cărți și să le consult sau să le citesc acasă. În București, vizitez frecvent doar Biblioteca Insti­tutului Francez, atît de primitoare înaintea politicii de austeritate impuse de regimul Sarkozy. La Biblioteca Națională mă simțeam, în facultate, ca într-un muzeu al bibliotecii. În Franța, apoi (unde lucrurile nu stăteau, la începutul anilor 2000, chiar mult mai bine), am citit de obicei cărţi grele şi rare. Mă gîndeam mereu că, pentru memorii, biografii, romane uşoare, docufiction şi altele aştept să (mai) îmbătrînesc.Gazeta sporturilor, citită pe RATB, era destul. Mai furam printr-o Diverta, la mall, minute pentru diferite Jurnale. Din 2010, de cînd am început să lucrez la proiectul de istorie a Televiziunii Române, am intrat în cîteva arhive: cea de la Societatea Română de Radiodi­fuziune, din General Berthelot, cea documentară de la TVR, din clădirea numită „Carrefour“, în Arhiva Naţională a României, în Arhiva Municipiului Bucu­reşti şi, în fine, în Filmoteca TVR. În România, starea arhivelor e, în general, jalnică. Pe de-o parte, instituţii publice ca Societatea Română de Radiodifuziune sau TVR cheltiuesc foarte puţin pentru valorificarea lor, iar prezenţa unui cercetător din afara instituţiei este excepţională. Pentru că el nu are, propriu-zis, loc. La SRR, fosta bibliotecă e acum sală de mese. Cercetătorii ajung la etajul 4 şi sînt primiţi, dacă au cunoştinţe cu atît mai bine, într-o sală cu vreo cinci birouri destinate angajaţilor. Do­cumentele zac într-un depozit prăfuit şi nu poţi şti, în general, ce cauţi: descoperi, pur şi simplu. E de mirare cum, în 1994, TVR şi SRR, separîndu-se