Alina şi Voichiţa au crescut împreună, ca prietene nedespărţite, într-un orfelinat din Moldova. La majorat, fiind nevoite să-şi găsească singure rostul, ele au luat-o pe drumuri diferite. Alina a fost găzduită o vreme de un cuplu care, sub masca bunăvoinţei creştineşti, a exploatat-o fără scrupule, iar apoi a plecat la muncă în Germania. Voichiţa, în schimb, a intrat într-o mănăstire înălţată „după dealuri“, în afara oraşului, şi s-a ataşat de „tati“ şi „mami“ (apelativele cu care li se adresează părintelui şi maicii stareţe). După cîţiva ani, sătulă de viaţa printre străini şi mînată de dorul de Voichiţa, Alina (Cristina Flutur) revine în ţară, cu gîndul de a-şi lua iubita prietenă, pentru a lucra împreună pe un vas de croazieră. Însă, găzduită temporar la mănăstire, Alina descoperă că Voichiţa (Cosmina Stratan) nu mai este aceeaşi persoană pe care a lăsat-o în urmă: a ales calea „dreptei credinţe“ (ortodoxia, desigur, căci poarta „casei lui Dumnezeu“ rămîne închisă pentru cei de alte religii, după cum sîntem avertizaţi – şi Alina, şi noi, spectatorii – atunci cînd pătrundem în universul mănăstirii) şi nu pare dispusă să renunţe la ea, deşi este evident că încă ţine la vechea ei prietenă. Desigur, Alina nu acceptă acest lucru şi face tot ce poate, asumîndu-şi riscul ca noua familie a acesteia să o considere posedată de Necurat, pentru a o recîştiga pe Voichiţa. De fapt, resortul principal al deciziilor luate de ambele personaje este unul şi acelaşi, perfect explicabil prin backgroundul lor: groaza de singurătate. Fiecare găseşte propria soluţie la problemă, însă drama – care ameninţă să capete consecinţe tragice – rezidă în incompatibilitatea soluţiilor individuale. Într-un text postat pe LiterNet.ro, Andrei Şendrea se hazardează să afirme că, precum Găbiţa din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, Voichiţa este „săracă cu duhul“. Nimic mai fals, în ambele cazuri. În