Unele dintre textele adunate în Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu (ediţie îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997), au fost rostite la Radio „Europa Liberă”. Limbajul este unul direct, familiar, plastic, cu simplităţi şi gesturi de modestie.

Autorul discută cu „un pumn de cititori”. Îşi reduce sau moderează reflecţia: „însăilez câteva gânduri”. Se contaminează verbal de stilistica predicii religioase: „mai râvnic sau mai zăbavnic”. Aluziv, îl numeşte pe N. Ceauşescu un „conducător scofâlcit şi bâlbâit”. Are ceva-n comun cu cerchistul admirat – în definitiv, laolaltă cu ceilalţi membrii de club literar – N. Balotă: se referă la rod sau roade ale spiritului de orice speţă.

Divinul este marele jucător acceptat şi imitat de V. Nemoianu în postura largă de filosof al culturii, a unei culturi prospere numai în sol celest, religios. Termenul religare îi spune că „religia este legătura reînnoită a părţilor anterior separate!” Legare la spate, constată altundeva. Revelarea religiozităţii îşi are un timp privilegiat, care se cuvine descoperit şi urmat: „fundamentul religios al existenţei” ne apare în „momente esenţiale”. Religia exprimă sensuri, înţelesuri, scopuri, nu procese şi legi, ca ştiinţa. „Religiozitatea” e naturală şi necesară ca erotismul. Teologia ajunge şi o „etică socială”. Religia şi etica să fie predate alternativ, dar nu obligatoriu, în şcoli. Rolul bisericii este unul de „călăuzire corectivă”.

Nemoianu defineşte post creştinismul drept integrare a modernităţii în creştinism, cale pe care el însuşi o urmează fără abatere conştientă. Reia o expresie, la origine un clişeu util în multe domenii, folosită de Papa Ioan Paul al II-lea, care spune că ortodoxia şi catolicismul sunt plămânii creştinătăţii. Civilizaţia Apusului este creştină, orientată cu încrederea că