În dosul uşii
Intru şi eu, ceva mai târziu, în discuţia despre singurătate. Am ezitat, pentru că abia mi-am vindecat inima şi am deschis-o spre o nouă iubire. Ea îmi dă curaj să scriu cum a fost.
Nu m-am gândit niciodată serios la singurătate, nu am privit-o atent în ochi, nu i-am zâmbit, nu m-am regăsit nici o clipă în ea şi nici nu am crezut vreodată în puterile ei mântuitoare. Poate din frică, poate din prea multă laşitate, poate mai degrabă dintr-o mare trufie, am ţinut-o mereu la distanţă, ca pe un musafir despre care nu ştii de la prima vedere dacă-ţi va fi drag sau nu, dacă îl cunoşti sau nu, dacă te va răni prin câteva cuvinte sau dacă-ţi va aduce cea mai dulce alinare.
Am stat multe nopţi, eu de o parte, ea, singurătatea, de cealaltă, izbindu-ne amândouă în aceeaşi uşă, fiecare de partea ei, ea cu trupul greoi, vrând cu tot dinadinsul să intre în mine, iar eu încercând să o ţin la distanţă. Câteodată, în acele nopţi, o auzeam, printre izbituri, cum se potoleşte şi-mi şopteşte să-i deschid, promiţându-mi că totul va fi bine până la urmă. Ghemuită în întuneric, începeam atunci să fredonez încet o melodie şi mă prefăceam doar că ea, singurătatea, nu există. "Ceva ce nu vezi nu există”, îmi spuneam şi-mi încleştam mâinile, împingând uşa şi mai tare, îngrămădind zeci de imagini, sute de râsete şi toate amintirile mele, ca un zid de apărare în faţa ei. I le dădeam pe toate, doar ca să scap, cu gândul că poate se va hrăni cu ele şi-i vor fi de ajuns. Şi va pleca...
Prima dată când mi s-a părut că o văd a fost de mult de tot, pe vremea când eram atât de mică, încât nu făceam diferenţa între ea şi un om obişnuit, ca părinţii mei, de exemplu, ca toate mătuşile mele sau ca prietenii mei de pe-atunci, fiindcă mi se păreau toţi la fel.
Eram în vacanţă, iar oamenii din jur, coincidenţă sau nu, mureau la distanţă de câteva zi
